Confesiuni despre sfîrșitul lumii

„Te rog să nu mai vorbești nici de Dum­nezeu și nici de Cea­u­șescu. Îmi pro­miți?”, este rugămintea mamei pentru Lali. Micu­țul de 7 ani este convins că „tovarășul” e singurul vinovat pentru proble­me­le familiei sale, așa că pune la cale să-l omoare pe acesta cu praștia. În clădirea veche a Centru­lui Cultural German, planurile copilului din „Cum mi-am petrecut sfîrșitul lumii” prind viață în re­gi­a lui Cătălin Mițulescu. Regimul comunist a fost retrăit marți, 19 ianuari­e, într-o seară specială dedicată anului Revo­­lu­ției.

„Vorbești exact ca o secretară de partid”, se aude vocea unui tî­năr întrerupîndu-și prietena, care pri­veș­te deru­tată pereții îngălbe­niți, cu crăpături. „N-am știut că locul ara­tă în halul ăs­ta”, spune tînăra cu răsuflarea tăiată, ajunsă tîrziu la Goe­the Zentrum. Nu pierde însă ni­­mic, ba chiar mai aș­teap­tă aproape o oră. În acest timp, ei și ceilalți ti­neri in­teresați de proiecția de film au putut vorbi cu organizatorii, veniți în mai multe rînduri în holul ne­încăpător, cu pliante sau informații, pen­tru a con­­vinge lumea să nu plece.

Generația ’89

„În sala asta am făcut mult timp cursuri”, se aude șoapta unui băiat către o colegă. Încăperea semi­întunecată arată ca o sală de clasă cu ferestre mari și planșe pe pereți, care în loc de tablă avea o pînză albă, pregătită pentru pro­iec­ția de film. „Facem o scurtă pre­zentare a proiectului Generația ’89, după care vom da drumul la film”, spune rapid unul dintre or­ga­­nizatori, o tînără plină de energie.

Ea își păstrează tonul vesel și explică în continuare, cu ajutorul unui slideshow, în ce constă pro­iectul internațional, chiar dacă nu­mai cîțiva dintre cei prezenți erau născuți în anul Revoluției. După încurajări și sfaturi, pînă și cei trecuți de 20 de ani au pus între­bări și s-au interesat de subiect. „Am ales acest film gîndindu-ne că vă vor veni idei pentru eseurile de partici­pare”, se aude din nou vocea orga­­nizatoarei, după care se face beznă.

Sfîrșitul lumii la Goethe Zentrum

Spectatorii văd viața din anul 1989 si „Cum mi-am petrecut sfîrșitul lumii” prin ochii familiei Matei. Imaginea preșcolarului Lali, care pune la cale pe ascuns să treacă Dunărea, cu prietenii lui din car­tierul mărginaș al Bucureș­tiului, uimește publicul din prima. Planu­rile copiilor cu dinți de lapte sînt puse în aplicare însă de sora mai mare, Eva, o liceancă exmatriculată pentru că refuză să ia asu­pra sa vina spar­­gerii unui bust de-al lui Ceaușescu.

La școala profesională unde este transferată, îl cunoaște pe Andrei, împreună cu care începe pregătirile pentru a trece Dunărea, spre „Ser­bia, apoi Italia”. La mijlocul drumului însă, fata se întoarce fără să se uite-n urmă, la familia sa, lăsînd tînărul să se îndrepte singur spre libertate.

Amintirile epocii netrăite  

Deși cei mai mulți din sală nu au cîntat imnul „Trei culori” îna­inte de ore și nu s-au adresat la șco­a­­lă cu „tovarăși profesori”, băncile de lemn, uniformele albastre sau ca­re­ul din curtea liceului îi face să nu-și poată stăpîni cîte un „ghiozdan de ăla aveam și eu” sau „aveam o profă exact așa”.

Rîsete îzbucnesc printre spectatori în momentul în care tatăl, Mir­cea Diaconu, îm­bră­­cat în cojoc și cu căciulă de bla­nă lăsată pe frunte îl imită pe Ceau­­­­șescu în bucătarie. „Eu sunt preșe­dintele și pot să vă dau orice”. La întrebările curioase ale copiilor, continuă „Vă dau încă o oră de televiziune. Tot cu mine”.

Nemul­țumit, Lali îl alungă pe „preșe­din­te” și-l încuie într-una din camere, „la coteț”, unde lumina s-a stins a­proape imediat. De la copiii obiș­nuiți să bîrjbîie pe întuneric nu s-a auzit decît „E de la ei” și multe chico­te, iar de la părinte un „Nenorociții dracului”, zis printre dinți.

Dulce pajiște albastră

Odată ajuns școlar, Lali îsî mo­difică planurile. Nu vrea să mai fugă din țară, ci să compună „cea mai frumoasă poezie” pentru șeful sta­­­­tului, iar după ce i-o recită personal, să-l „omoare cu praștia”. Versul „Tovarășe Nicolae Ceau­șes­cu, că mulțumesc pentru copilăria ce-o trăiesc”, proclamat în fața învă­­țatoarei nu poate decît să lase un gust amar. Deși ajunge împreună cu restul clasei într-o excursie pînă la Bu­curești, copilul renunță la plan după ce observă că este prins în plină Revoluție. Spre sfîrșitul zilei, membrii familiei Matei se adună acasă și se îmbrățișează, printre lacrimi și rîsete auzindu-se puternic „Am învins!”. Libertatea îi dă un nou sens Evei, angajată acum pe croazieră.

Spectatorii pleacă cu greu din sala Centrului Cultural Ger­man. În genericul de final, doar refrenul „Țara noastră-i țara noastră, dulce pajiște albastră/ aripă sculptată-n dor, de lumina ochilor” se aude stins, printre pașii celor ce se îndreaptă spre ieșire.

Gianina PETRUCĂ