Actorii ne deschid ochii asupra României contemporane

Reprezentații împotriva unui sistem corupt, a societății care constrînge și împiedică orice formă de originalitate. Timp de trei zile, de pe 26 pînă pe 28 mai, cea de-a VI-a ediție a Festivalului de Teatru „ContemporanIS” ne-a adus în față problemele care ne presară coji de nuci pe drumul pe care vrem să-l urmăm. Plini de inventivitate, actorii au încercat să trezească conștiința creativă care zace în noi, aprope fără curaj. Cinci din cele șase scenete au avut loc la „Teatrul FiX”, iar în cafeneaua care este zilnic zguduită de tramvaie, s-au adunat sute de oameni care au simțit nevoia de a-și lua energia și din altceva în afară de cafea.

Cei care te formează

O femeie cu părul scurt și îm­bră­ca­tă într-n sarafan crem ne atacă cu întrebări. „Știi să taci? Știi să spui nu? Ai voie să spui nu?”. Puhoiul de în­tre­bări te amețește și nimeni nu răs­pun­de. „Ce ai învățat astăzi la școa­lă?”, se apleacă iscoditor spre un băr­bat din primul rînd. „Nimic”, răs­punde acesta, iar publicul începe să rîdă. Apoi ne ajută să ne dăm seama că asta este problema, de fapt. Școala a rămas la vechile standarde în care dacă ești diferit, ești considerat an­ti­social. Dacă nu respecți regulile im­pu­se fără ca să știi măcar de ce, ești adus în fața „Marii adunări” și tratat ca o greșeală. „Execuți pedeapsa de azi și te antrenezi pentru cea de mîi­ne.”, ne spune Katia Pascariu în timp ce trece, pe rînd, în rol de povestitor, de profesoară, de agresor și de copil al cărui singur vis este să se joace cu elasticele. Apare în ipostaza unei fe­ti­țe care își mișcă trupul ca și cum ar fi lovită de niște colegi invizibili pentru îndrăzneala de a nu fi o copie de-a lor. Ochii aproape îi lăcrimează de du­rere, iar mîinile răsucite pe sus par a fi trase de niște sfori. Ca o mo­de­ra­toa­re a emoțiilor, reușește să combi­ne momentele dramatice cu cele amu­zante, pentru a nu fi nimic pa­te­tic în piesa „Copii răi”. Aflăm că nici de­mocrația nu se poate aplica așa cum scrie la carte. Dacă șeful nu-și res­­pectă atribuțiile, „îl suspendăm. De ce? De labă!”. Reprezentația ne-a făcut să plecăm în căutarea noastră, căci replica „Ai auzit atît de mult ce te reprezintă, încît nu te mai re­pre­zin­tă nimic” ne-a stîrnit dorul de noi.

Dacă marți sîntem în clasa a V-a, miercuri creștem și devenim capabili să înțelegem problemele pe care le au studenții cînd își caută serviciu. Pie­sa „Joburi pentru studenți” con­tu­rează personaje cu studii, ocupații și îmbrăcăminte diferită, dar o singură voce cu aceeași problemă: locul de mun­că.

În centrul scenei este un scaun, pe care se așază poveștile cîtorva ti­neri. Un tip înalt, cu părul vîlvoi și ati­tudine degajată ne împărtășește că munca în străinătate nu e un avantaj. Atunci toate lucrurile își arată ade­vă­rata față, ajungi să fii exploatat și îți dai seama că prietenii nu sînt pentru totdeauna. Iar dacă nu treci granițele, ai norocul să fii Cupidon, Moș Cră­ciun sau dinozaur la petreceri. Din experiențele lui, și-a dat seama că, „dacă liderii țărilor ar face poștă un joint, s-ar rezolva multe probleme”. Există și categoria studenților care lu­crea­ză cu contract în firmele pă­rin­ți­lor, indiferent de facultatea pe care o urmează. Dar toți recunosc că nu au suficientă motivație și de prea puține ori sînt mulțumiți de salar.

Ce vrem de fapt?

Ultima piesă, „Dreaming Ro­ma­nia”, este bolul cu idei al întregului fes­tival din care publicul este poftit să aleagă ceea ce înțelege. Zeci de oa­meni se înghesuie la ușile mari și verzi pentru a fi în primul rînd. Dar sîntem împinși să mergem în șir in­dian pe o ușă laterală și ne trezim di­rect în mijlocul unui protest. De la „vrem locuri în teatre” și „salvați că­țeii” se strigă împotriva guvernului co­rupt. O jurnalistă se pierde cu mi­crofonul printre oameni și îi întreabă de ce protestează.

La fel ca în piesa „Copii răi”, un bărbat răspunde vă­dit confuz că nu știe. Începem să prin­dem ideea că sîntem ne­in­for­mați, că prea puțini dintre noi au un scop pentru care luptă. Imaginile filmate live pentru postul online de știri „TVC” sînt proiectate pe un pe­re­te. Din protestatari devenim pu­bli­cul emisiunii „Viața în familie”, pre­zentată de aceeași reporteriță, Crina. Ne sînt transmise „imagini în direct” de la locul faptelor și atunci ochii se mută de pe perete pe scenă, unde ac­torii reconstituie ficare mișcare.

Sîntem martori la evenimente cu efecte de lungă durată, în care urmărim activitățile și schimbările pe care le face partidul PPLM.

În tim­pul unei petreceri sîntem che­mați ală­turi de ei pe ritmuri de „Tran­quilla”, dar nici mișcările las­ci­ve ale fetelor și nici berea promisă ca­dou cuplului care dansează cel mai bine nu a convins pe nimeni din pu­blic să se ridice. Probabil presimțeam so­­si­rea polițiștilor care au fost che­mați pentru deranjarea liniștii publi­ce. Sîntem martori la evenimente cu efecte de lungă durată, în care ur­mă­rim activitățile și schimbările pe care le face partidul PPLM  (Partidul Pen­tru o Lume Minunată) în școli, în spi­tale și pentru societate. Astfel vedem cum elevii care bat profesorii în școli se transformă în copii exemplari și cum medicii sufocați de falși pacienți reușesc să aibă grijă de oamenii bol­navi, chiar să îi însănătoșească rapid. Bineînțeles, utopia se destramă cînd partidul nu se ține de promisiuni și în loc să ofere o mărire a salariilor de 70%, oferă doar 50%, iar schimbările pozitive trec sub semnul minciunii.

Festivalul „ContemporanIS” a pre­zentat într-un mod artistic Ro­mâ­nia contemporană cu toate aspectele ei pozitive și negative. Cu umor ne­gru, inocență sau dramatism ne-a lă­sat de înțeles că singurii care pot schim­ba ceva sîntem noi.