Absența, startul zborului printre vîrste

Să propui un one man show care să-ți și iasă – te gîndești că trebuie să fie marea provocare a oricărui actor. De data asta, vineri seară, pe 21 aprilie, în Uzina cu Teatru a Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași, Ada Lupu a fost cea care a încercat să umple singură o scenă întreagă. Tînără, cu un text a cărui autoare este chiar ea, actrița a părut că realizează, înainte de jocul actoricesc, un act de curaj. Cu o nebunie cu care nu mulți oameni ar fi putut să urce pe scenă, Cristina, personajul pe care l-a interpretat, n-a avut nevoie de o familiarizare, în prealabil, cu publicul.

În regia lui Iris Spiridon, „Po­vestea păsării fără cuib” n-ar fi avut cum să nu apară în fața spectatori­lor din sală drept un act de orgo­liu, pus la cale de două femei ti­ne­re, aflate la începutul vieții, care se bu­cură din plin de meseriile lor. In­tim, textul scris de Ada Lupu a lăsat-o în voia publicului pe Cristina. A lă­sat-o, treptat, să crească și nu a in­ter­venit cu patosul actoricesc decît pe alocuri. Cristina e un personaj com­plet, care vorbește despre femeia în toate perioadele vieții sale. Are o copilărie marcată de absența ta­tă­lui și învață să trăiască din mers, tran­s­formîndu-și capriciile în idealuri. Nu știe cînd se spune „nu”, care sînt limitele pe care le are și vorbește fără menajamente despre momentul în care-a testat-o pe fiecare.

Trecerea de la copilărie la ado­lescență și, mai apoi, la viața de adult, e făcută de Cristina prin mo­dificări ușoare, pe care abia le ob­servi dacă faci abstracție de cu­vin­te. Rucsacul și cele două codițe pe care Cristina le are cînd se-așază, pentru prima dată, pe scaunul gol care-o așteaptă pe scenă dispar și, în spatele coroniței cu maci i se-aș­terne părul, pe care, spasmodic, îl tot învîrte pe degete din ce în ce mai tare, cînd intensitatea vocii îi creș­te. Cristina-copilul își caută tatăl și-și trăiește copilăria într-o lume bi­za­ră, în care toate lucrurile și obice­iu­rile adulților îi sînt mult mai apro­piate decît multor altora. Lumea Cristinei e compusă din oameni cu care ea interacționează superficial și pe care, mai apoi, îi construiește în mintea sa după bunul plac. Cris­tina caută să se cunoască pe sine prin intermediul altora, Cristina scrie și Cristina nu se leapădă de sin­gu­rătate nicio clipă.

Cristina numește bărbații din viața sa „daddy” și nu întîmplător toți pe care-i cunoaște au vîrste mult mai înaintate decît ea. Permite fie­căruia să-i facă tot felul de cadouri scumpe, pe care și le-asumă și de care se bucură fără vreo intenție as­cunsă sau rău voitoare. Cristina vede în fiecare prezență masculină dominatoare prezența tatălui ei și tratează atențiile lor drept atenții care i se cuvin, pe bună dreptate. Mama nu-i o prezență des întîlnită în povestea Cristinei. Nu suferă, nu-i folosește sfaturile și nu lasă influența maternă să i se reflecte în niciun fel în viață. Cînd Cristina îmbătrînește și po­vestea i se-mple­teș­te cu rime și versuri șoptite ap­roa­pe dement în microfon, n-ai cum să nu te întristezi. Odată cu înain­tarea în vîrstă a femeii, singură­ta­tea acesteia se adîncește. Cristina se căsătorește cu un bărbat mult mai matur, nu acceptă o iubire echi­li­bra­tă, și ho­tărăște să nască o fată. Fetița ei ajun­ge să ia locul Cris­tinei-copil din prima parte a scenei și toate pe­ri­oa­dele unei vieți deja trăite pe scenă par să fie date pe-un repeat teribil, pe care n-ai mai avea puterea să-l mai vezi o dată.

Ada își lasă personajul să îm­bă­trînească și, deși neîmplinit pe toa­te celelalte planuri, îl ajută să se dezvolte în plan profesional. Sim­te un minimum de satisfacție și sin­gurul moment liniștitor din partea de final a piesei pare să fie tocmai cel în care femeia vorbește despre muncă. Cristina îmbătrînește, e singură și se metamorfozează într-o bătrînă-copil care refuză să accep­te că valoarea prezentului nu e da­tă de nimic altceva, decît de trecut.

Spectacolul Adei e un spectacol incomod. E un spectacol în ca­re emo­țiile autorului, actorului și per­sona­ju­lui sînt toate aduse pe scenă și, în fa­ța publicului care pa­re să fie un cata­lizator, devin re­zultatul unor reac­ții neașteptate. Ade­vă­ru­rile nu se ascund nică­ieri, oamenii pot să-și permită să lă­cri­meze și lu­crurile neîmplinite pe lîngă care-au trecut pot să iasă de sub co­voa­re­le pielii și să cunoască realitatea, la fel cum Cris­tina le-a cunoscut pe-ale sale direct pe scenă. Știi că poate ac­trița a fost copleșită de emoțiile pro­priului său text, dar știi și că a reu­șit să umple scena și să te lase să te gîndești la „pasărea fără cuib” și du­pă ce ai ieșit din sală. Acum, n-ai mai vrea decît s-o mai vezi pe Ada ju­cînd o dată, poate după cîteva zeci de ani, și să realizezi atunci în care vîrstă a femeii i-a convenit Cris­ti­nei să trăiască mai mult și să-nțelegi de ce.