Dragostea, dată la schimb pentru o fărîmă de aur

„Sentimentele sînt de vînzare, iar dragostea devine o marfă și, ca ori­ce marfă, are un preț”, este i­de­ea prin care Radu Ghilaș con­tu­rea­ză o parte din piesa pe care a adus-o pe scena Ateneului Tătărași din Iași, marți, 5 aprilie 2016, de la ora 19:00. Premiera spectacolului „Fata fără zestre”, scrisă de Alexandr Nicola­evici Ostrovski, a redeschis institu­ția după cinci luni în care aceasta a fost ferită de ochii publicului pentru că nu avea avizul de fun­cționa­re.

Sunetul mării umple sala de tea­tru, iar în fața noastră apare Larisa Dmitrievna (Andreea Enciu), ca o muză care prevestește sfîrșitul. În ro­chia de culoare pală pare a fi o pă­pușă de porțelan, una care se va sparge în mîinile celor care o reven­dică fără inimă, pe nedrept. Pro­pri­a ei casă are veșnic ușa deschisă pen­tru pretendenții de la care ma­ma ei stoarce bani pentru a se pu­tea în­treține amîndouă. Deși este să­racă, tî­năra este bine văzută de cei din micul oraș în care trăiește și toți băr­bații visează la ea, chiar și cei în­su­rați. Sătulă de toată atmosfera, de­cide să se căsătorească și să se re­tragă la țară, unde nu o va cu­noaș­te nimeni.

Cu sufletul eșuat la mal

Povestea pare simplă la înce­put, o fată frumoasă și săracă se căsă­torește cu cineva care, deși nu o me­rită, o iubește și asta poate aduce fe­ricirea. Însă replicile pline de sub­înțeles, amuzante pe alocuri, întor­săturile de situație și dramatismul trăirilor actorilor atrag ca un magnet sufletul și aplauzele spectatori­lor. Tot ce contează pentru oa­meni este poziția socială, semn că lu­mea devine tot mai dezuma­niza­tă. Toc­mai de aceea, La­risa este atît de a­pre­ciată de băr­bați, pentru că es­te dis­tantă ca o stea de toate lu­cru­rile su­perficiale, rămî­nînd o naivă.

Loviturile de tun ce răsună în surdină prevestesc sosirea lui Ser­gei Paratov (Alexandru Răbulea), adevărata dragoste a Larisei, care a plecat mai demult fără nicio urmă. Reîntoarcerea lui tulbură inima ti­nerei, care decide să își părăsească logodnicul, pe Ju­liy. Atunci cînd personajele trebuie să își explice gîn­durile e ca și cum timpul s-ar opri. Cei din jur împietresc, iar ac­torii trec în spa­te­le unei copertine și își arată chipu­rile prin colacele de salvare agățate de ea. Dintr-un univers pa­ralel, cu un aer serios își transmit ce au pe suflet.

Starea de degradare morală a fe­tei debutează atunci cînd, fiind la ma­să cu toți admiratorii ei, ea în­ce­pe să cînte cu țigăncile aduse de Ser­gei. Sufletul ei tînjește după ferici­re, iar dragostea ce i-o poartă băr­ba­tului cu ochii negri e ca un bu­rete pen­tru durere și umi­lin­ță. În­să fata cedează cînd află că băr­batul căruia i-a oferit fecioria se va în­sura cu o fe­meie bo­gată pentru a recupera a­ve­rea pier­dută. „Am cău­tat dragos­tea în lu­me și nu am gă­sit-o. De a­cum, o să caut aur”, mărtu­ri­sește tînăra. Însă gîndul ei a fost brusc în­trerupt de un glonț care a pornit cu ură din re­volverul soțului. Nici­u­nul dintre admiratori nu i-a oferit o mînă de ajutor pentru că sufletul ei nu era poleit cu aur. Nimeni n-a iubit-o cu adevărat.