Cine-i în mîna lui Voicu

Într-o Românie îmbrățișată de Europa de doar trei ani, corupția e încă la ea acasă, într-un spațiu intim din care nu e scoasă la vedere decît foarte rar. Acolo se simte protejată, fardată de oamenii legii, cei care ar fi trebuit să o demaște, de fapt. De curînd, și-a arătat o față prea dură pentru noi. Senatorul Cătălin Voicu a reușit să ne surprindă atît de tare, încît ne mai întrebăm, cu voce seacă, dacă poate fi ceva mai rău de atît.

„Vă pup! Să vă dea Dumnezeu sănătate! Eu nu-s bun de nimic”, exclamă, în batjocură parcă, senatorul prins cu afaceri negre în sac. Din stenogramele publicate de Hotnews joi, 18 martie, se cristalizează o întreagă rețea în care am picat ca într-o pînză de păianjen. Voicu, judecători de la Curtea Supremă, afaceriști din cercuri elitiste alcătuiesc vîrfurile unei figuri cu mult mai multe laturi decît cred unii.

„Șeful său direct este generalul Mitică Iliescu, nașul și partenerul său de afaceri. Șeful suprem este Viorel Hrebenciuc. L-a făcut deputat, a vrut să-l facă și Ministru de Interne. Aproape toată viața și-a închinat-o dosarelor de informații și «serviciilor» făcute unor politicieni sau oameni de afaceri copleșiți de probleme cu justiția”, îl descrie Florin Ciornei în Evenimentul Zilei de sîmbătă, 20 martie.

Megalomania senatorului este însă scoasă în evidență de el însuși, într-un acces de sinceritate pe care l-a avut în fața senatorului Alexandru Mazăre: „dom’ne, dacă eu ți-am demonstrat că în vremurile astea de restriște sînt eu. Și am, am un sistem în mînă pe telefoane ci…Telefoanele astea civile…Cum să spun așa? Am toată România aici” (Hotnews, 18 martie).

„DNA a cerut Senatului arestarea lui Cătălin Voicu pentru trafic de influență și fals sub semnătură privată” (Adevărul, 19 martie 2010), în timp ce președintele PSD a solicitat organizației de la București să îl suspende din partid pe perioada cercetărilor. Acțiunile sînt binevenite, dar se va merge mai departe sau acuzațiile se vor opri aici? Cu siguranță, în schema lui Voicu, desprinsă parcă dintr-un film polițist, sînt implicate mai multe persoane „cu rang”, dar care ar putea rămîne încă multă vreme în umbră.

Pînă la urmă, victimele sîntem noi, cei care avem urechi pentru vorbele lor dulci și un vot de care ne dezicem (sau nu) la fiecare doi ani.

Nouă ne rămîne să ne dezmeticim și să înțelegem noua ordine a lucrurilor. În jurul nostru, funia se strînge și scaunele se golesc ca după un spectacol din care, în sfîrșit, s-au tras învățăminte. De data asta, am aplaudat.

Lina VDOVÎI