Pe centura Europei, fără boli venerice

Salut, numele meu este Ro­mâ­nia. Sînt o țară frumoasă, tînără, scăl­­dată de rîuri și fluvii nă­pras­ni­ce, adăpostită de munți falnici, îm­bră­cată de codri răcoroși și pămînt mă­nos. Păcat de oamenii care-mi ră­­pun pădurile și-mi otrăvesc iz­voa­­rele, dar nu fățărnicia lor îmi răs­­coală, astăzi, simțurile. De 9 mai, mă simt ca într-un bordel. De fapt, dacă stau și mă gîndesc, toată via­­ța am fost așa. „Poarta de in­tra­re în Europa“, mi se spunea atunci cînd pămînturile-mi erau îm­păr­țite și asuprite de turci, tătari și ța-ri. Dinspre vest îmi ziceau să fiu pu­­ternică, dar trăgeau toți din toa-te părțile de mine, unii să mă tă-vă­­lească, alții să fiu tăvălită, doar ca să nu ajungă tăvălugul la ei.

Astăzi, sînt frontiera… Nu. Cen­­­tura Europei. Și a Uniunii, și a con­­tinentului, și a NATO. După ce s-a năpustit peste Ucraina, Rusia se a­pro­pie de mine, dar toată lu­mea spune că ea, de fapt, bate la poar­­ta Europei. Și da, fie că se apro­­pie de Chișinău, Tiraspol sau Cer­năuți, di­plomația, relațiile ex­ter­ne și îm­păr­țeala oamenilor mi-e in­di­fe­ren­tă. Se apropie, de fapt, de mi­ne.

Așa că sînt pusă din nou, cum am fost de pe vremea cnezatelor, la tampon. Stau pe centură și cla­xo­­nează tiriștii la mine, iar pești îmi sînt țări prea departe ca să le pese cu adevărat ce s-ar putea în­tîm­pla cu munții, rîurile și codrii mei. Iar pe pămîntu-mi se naște un alt bordel. Unul în care oa­me­nii strigă Europa, aleșii strigă Ro­mâ­nia și toți se uită pe sub preș la Rusia. Mă tem că unitatea-mi fra­gilă, care n-a strîns încă un secol, e pe cale să fie năruită, și eu nu mă pot opune. Aș vrea să mă scufund ca Atlantida. Păcat de oamenii care-mi răpun pădurile și-mi o­tră­vesc izvoarele. N-am cum să-i las și să nu-i iau cu mine.