Crede și nu cerceta: „Iisus a fost extraterestru”

În comuna Fântâna Mare a județului Suceava, lipită de-o parte a șoselei europene E85, dintre satele Spătărăști și Vadu Moldovei, și la opt kilometri distanță de Fălticeni, se găsește biserica „La Temelie”. Imaginea hollywoodiană a literelor care-i construiesc numele e-aproape imposibil de evitat și sigur nu te poate lăsa indiferent. Vei ști, în momentul în care vei pătrunde în ctitoria lui Vasile Apopei, fost vice-primar în Fălticeni, că, în liniștea aceea asurzitoare, tot ce nu-i terestru e extra-terestru, iar regele Melchisedec veghează cu ochii săi mari și-albaștri din sfîntul său locaș, unde-și așteaptă, sfios, vizitatorii, indiferent de crezul lor religios.

Acest așezămînt creștin cu nu­me­le „LA TEMELIE” este o comoară cu amintiri scumpe pentru noi, creștinii, care la fiecare pas descoperim lucruri săvîrșite de bărbați sfinți, rînduiți de Dumnezeu să-i învețe pe semenii lor cum să se închine la El și cum să viețuiască după poruncile Lui.

„Să ne gîndim un pic. Locul pe care stăm noi acum ține de spațiul terestru, adică de Pămînt. Ce nu se află în terestru, e extra-terestru”, spu­ne convingător, cu aerul că face o demonstrație, și-avînd grijă să accen­tueze ultimul cuvînt, pe care-l des­parte doct în silabe, pentru a-i su­blinia înțelesul, Vasile Apopei, ctitorul bisericii „La Temelie”. „Iisus Hris­tos, care s-a înălțat la ceruri, a fost extraterestru.”

Pînă să ajungi să-l auzi vor­bind cu-atîta convingere pe Vasile, o să dai la o parte cu o mișcare închi­puită indicatorul albăstrui pe care scrie Fălticeni 8, în dreptul unei să­geți albe care arată încurajator spre cer și-o să vezi cum înaintea ochi­lor tăi au crescut cuvintele „La Teme­lie”. Imaginea literelor hollywoodiene, înalte de aproximativ doi me­tri și înfipte cu stoicism în pă­mîn­tul de la poalele bisericii, se dilată în căldura zeflemitoare de afară, că­pă­tînd trăsăturile unui miraj. Turla roșiatică și cîteva bucăți fragmen­tare dintr-o clădire căreia n-ai avea cum să-i ghicești arhitectura, dar des­pre care vei afla mai încolo că-i casa lui Vasile, se împlîntă în văzul ochilor, încă din depărtare. E sfîr­șitul lunii mai și mai mulți muncitori sînt împrăștiați alandala de-o parte și de alta a șoselei, trebă­lu­ind serioși și scăpătînd cîte-o sudalmă. Ajuns pe strada La Temelie, vîntul te ocolește timid, trecînd doar pe lîngă frunze și flori, pe care le gî­dilă ca un șmecheraș, iar ele tresar mo­latic.

Energie de La Temelie

Denumirea „LA TEMELIE” vine din perioada precreștină, cînd pe acest loc se afla un altar geto-dacic. Apoi a fost construită prima biserică din lemn care a ars în jurul anului 950 și tot pe acest loc s-a construit biserica din pia­t­ră care a dăinuit pînă în anul 1821, cînd a fost incendiată și distrusă de armatele turcești.

Pe acel altar geto-dacic, care mar­chează un centru energetic puternic, spune Vasile Apopei că a fost construit și altarul bisericii. „Am avut o viziune. Știam dinainte ce voi găsi aici dacă fac săpături.” Biserica, care a fost construită în jurul anilor 2000, este creștin orto­doxă, dar ezoterică (n.r. care poate fi înțeles numai de cei inițiați; as­cuns, secret), și nu intră în vistieria Bisericii Ortodoxe Române, ci apar­ține mai curînd ctitorului ei. „«La Temelie», deși ortodoxă, respectă din canoanele premergătoare conciliului de la Niceea”, completează bărbatul. Da, au fost două concilii, unul în 325 și altul în 787, însă ace­la la care face referire el este cel con­vocat de împăratul Constantin cel Mare – cînd s-au făcut, mai ales, clarificări în ceea ce privea divinitatea lui Iisus Hristos; Iisus era de-acum „de o ființă cu Tatăl”, „năs­cut, iar nu făcut” și, prin urmare, de origine divină.

În preajma bisericii, e o liniște ca de mormînt, care-ar putea fie să te atragă, fie să te neliniștească. „Mul­tora le este frică să intre aici, nu rezonează cu energia. Încă pe unii îi latră cîinii, se sperie și pleacă”, spune cîrcotaș Vasile.

Prima atestare documentară apare în Letopisețul „Țării Moldovei” a lui Grigore Ureche – 1601 în care se vor­bește de existența satelor Blăgești și Ră­ciuleni, precum și de zona forti­fic­a­tă „LA TEMELIE”.

„La Temelie” apare în rîndul mo­numentelor istorice din județul Suceava ca sit arheologic medieval din secolele XV-XVI, ca fiind format dintr-o curte boierească și-o biserică. Acum, dacă faci un ocol de la un capăt la altul al locului și urci suficient de multe scări, o să-ți poți da seama că-i structurată, cumva, pe două niveluri – platforma, lîngă care se găsește casa so­ților Apopei și de unde se face in­trarea în „acest sfînt locaș” și dea­lul pe care se află biserica și-alte cî­teva construcții care rup bariera spa­țio-temporală, dînd impresia că au fost aduse-n grabă și uitate acolo de-un copil care s-a plictisit de ju­căriile lui și-ar vrea altele noi.

Două găini albe se uită cu ochi batjocoritori de lîngă porțile mari, vopsite-n verde, îndemîndu-te parcă să-ți vezi de treaba ta. Apro­piin­du-te de treptele care conduc spre bise­rică, o să dai de mai multe rozete din lemn colorate, sprijinite de copaci și trepte, și care, spune soția lui Va­sile Apopei, „formau un portal pen­tagonal, pînă să-l strice vremea”. Nu e foarte înaltă, iar chipul blînd, încadrat de tunsoarea bob, păs­trează urmele unei fețe cîndva foarte frumoasă. „Am găsit por­cu­șorii!”, îi strigă din pragul ușii, cu entuziasm, bărbatului.

Psalmii vintage ai lui David

Săpăturile arheologice efectuate între anii 1974-1977 în zona „LA TE­MELIE” au scos la iveală rămășițele u­nei cetăți care a existat pe aceste me­leaguri în jurul anilor 900-920 d.H.

O scară lungă de beton, în­conjurată de frunziș des de-o parte și de alta a ei, te conduce într-o liniște desăvîrșită spre biserica „La Temelie”. Cîteva zeci de trepte în lun­gime și-alte două, laterale, în par­tea de sus, întruchipînd ima­gi­nea unei cruci sugerează ideea că pen­tru a ajunge în biserică, fiecare om trebuie să parcurgă un drum al crucii. Urci mirat și observi cum, atît pe treptele scării, cît și pe cele ale pridvorului de la intrarea în biserică, precum și în jurul biseri­cii, sînt așezate meticulos zeci de lespezi de piatră. Pe fiecare dintre ele, un scris gălbui, șters sau chiar ilizibil, cu tentă vintage, descoperă bucăți din Psalmii lui David. „Chiar eu le-am scris. N-am avut bani, așa că am folosit vopsea de proastă ca­litate și-acum s-a cam dus – asta e”, dă să spună ctitorul bisericii, în timp ce-și scoate din pachet o țigară.

În fața bisericii, două cruci uria­șe de beton, diferite ca formă, te-n­tîm­pină tăcute. Partea stîngă a cons­trucției descoperă o cruce creștină normală, pe-ale cărei laturi sînt scri­se versuri psaltice și un soi de pi­sa­nie (n.r. inscripție sculptată în pia­t­ră, lemn sau pictată pe lespezile unor morminte sau deasupra ușii prin­cipale la intrarea într-o bise­rică, în care sînt consemnate datele privind hramul, ctitorul sau data ri­dicării). În partea dreaptă, o să ob­servi o cruce tridimensională, care are mai multe clopote suspendate de brațele orizontale și care ar fi, de fapt, „o cruce astrală”, după spu­sele ctitorului, element specific geo­metriei sacre.

Datele documentare, narative, sfra­gistice, epigrafice, numismatice, cer­ce­­tările arheologice precum și cercetările moderne dovedesc și atestă că acest loc a fost locuit din perioada Neoliticului și a avut un rol important în evoluția și destinul formării poporului român.

„Iată, cortul lui Dumnezeu… fă­cutu-s-a. Eu sînt Alfa și Omega”, ci­tești în șoaptă, cu buzele aproape lipite, textul de la intrarea în lăcaș, de deasupra ușii, împrumutat din Apocalipsa Sfîntului Ioan. Te-ncrunți cu neîncredere și, cînd dai să te uiți mai jos, te lovești de ospitalitatea cuvintelor de culoarea sîngelui, orîn­duite pe-o altă piatră – „În acest sfînt locaș se poate ruga la bunul Dumnezeu orice om din lumea a­ceasta, indiferent de religia sau con­fesiunea căreia îi aparține.”

Ca documente care atestă acest fapt sînt lucrările „Documenta Romaniae Historica”, „Istoria românilor din vea­curile XV-XVI”, „Privilegiul acordat de Alexandru cel Bun – 1408”, „Act de da­nie – 1455”, „Documentul din 8.XII­.1514 a lui Bogdan al III-lea”, „Do­cu­mentul din 14.XI.1581”, „Docu­men­tul din 29.III.1583” – Pe unde este ho­tăr­nicit din zilele lui Ștefan Voievod cel Bătrîn și este pus întîiul semn, o mo­vilă din vale de biserică, drept pînă la pîrîu, pînă la Șomuz și de-acolo peste Șomuz, pînă la altă movilă, la însăși apa Moldovei, „Documentul lui Radu Mihnea din 1616-1619”, în care se ara­tă că „Gura crucii […] este din jios de bisărica răciulenilor”.

Interiorul, deși luminos, este de­o­­sebit de simplu, ba chiar aproape sărăcăcios. Treci de covorașele al­bastre cu flori mari și roșii, și des­chizi speriat ușa. Scîrțîitul asurzitor al balamalelor eliberează un su­net nefiresc, rupînd tăcerea în ca­re-i înmănușată Casa Domnu­lui. Te sperie imaginea sfîntului uriaș pic­tat pe bolta altarului și pe care ți-e greu să-l asemeni cu vreun alt sfînt, mai cunoscut. Nu este nici Ii­sus și nici Dumnezeu – ci Mel­chi­sedec. În versiunea ezoterică, Iisus ar fi reîncarnarea lui Melchisedec, care ar fi trăit cu 2.000 ani mai î­nainte, sau chiar Sfîntul Duh, po­trivit unor culte oculte. „Îmi mai re­proșează unii că de ce l-am făcut pe Melchisedec așa, cu ochii mari și des­chiși, de-ți dau impresia că se înfig în carne”, se amuză Vasile, care își înfige, la rîndul său, ochii mari și albaștri într-un punct fix.

Două icoane mari, înfățișîndu-i pe Hristos și pe Maica Domnului cu Pruncul, sînt așezate umil, pe jos, de-o parte și de alta a altarului, și au în jurul lor alte cîteva icoane, de diferite dimensiuni, ca două or­ganisme fortificate. Te uiți dezorientat în jurul lor și observi că ăsta n-ar fi singurul lucru care să-ți dea de gîndit. Mai multe hexagoane din sticlă cu sfinți pictați pe ele printr-o linie simplă, ca de tuș, sînt decorate cu bucăți din piatra găsită la vechea fundație. „Ai citit Biblia? Ăs­ta-i marele nostru necaz, că n-o ci­tim. Eu am citit-o de trei ori și abia ultima oară am înțeles-o. Prima da­tă eram copil – ce era să înțeleg de-acolo? – am reluat-o cînd deja mai cres­cusem și-ncepeam să înțeleg des­­pre ce era scris acolo, dar abia ultima oară am înțeles”, îmi spune băr­batul, privind drept spre cru­cea de lemn care se află în fața sa.

La anul 1605, în acest loc se afla curtea domnească a lui Nistor Ureche – tatăl cronicarului Grigore Ureche – și a jupînesei Mitrofana, și din acest loc a ctitorit Mănăstirea Secu, în al că­rei muzeu se află și obiecte donate de la acest sfînt locaș.

„Sfîntul locaș” are pereții exteriori împodobiți cu icoane viu co­lorate și de dimensiuni mici. De jur-împrejurul lui, te-mpiedici de piet­re și cruci de lemn abandonate pe la colțuri. Vîntul șuieră melancolic un cîntec, iar zgomotul produs de călcatul unor rămurele uscate te face să te gîndești că-i aproape imposibil să fii singur aici. „Cîți sîntem a­cum, în momentul ăsta?”, mă-ntrea­bă bărbatul. Pierzi șirul numă­ră­to­rii cînd te gîndești că – corect ar fi să-i pui la socoteală și pe sfinți, și pe Sfîn­ta Treime, și pe îngeri, chiar da­că ei nu sînt „tereștri”.

La 8 martie 1643, Grigore Ureche lasă moștenire nepoților săi, Neculai Ureche Spătar și Nistor Batiște, satul Blăgești cu tot cu Biserică.

Actuala Biserică „La Temelie” are în mod neașteptat în spate, spre est, trei construcții despre care ne­poții cronicarului n-ar fi ghicit, nici în 300 de ani, c-o să-și găsească loc acolo, în fostul lor sat. Piramida e­nergetică, înaltă de-aproape trei m­e­­tri, și care este prevăzută cu scări de acces sub ea, este, după cum po­­ves­­tește Vasile „o prismă care cap­tea­ză energiile din univers”. Rămîi ve­xat și parcă te-ar pufni rîsul, dar ho­tărăști s-asculți atent, în continua­re. „Extratereștrii, că-s mici și ver­zui așa, mai sînt ăia înalți, da”, spu­ne el, întinzînd podul palmei în aer ca pen­tru a le stabili dimensiunile. În interiorul prismei, aparent, s-ar pu­tea face diverse observații și ex­pe­rimente. Alături, o clădire în for­mă de cruce care te face să te gîn­dești la o gîlmă metalică, înco­ro­nată din Dumnezeu știe ce motiv. În jurul ei, mormane de scînduri, în­tr-o de­zordine neînchipuită, și ferestre prop­tite de perete, în iarba de-un verde crud. „E proiecția picturii lui Melchisedec, cu coroana în 12”, spu­ne cu un aer savant băr­batul. Faci cîțiva pași înapoi și a­jungi la cea de-a treia construcție, care apare ca o schelă desenată în aer și care „e făcută pe principiul Mer­KaBa”. A­proximezi c-ar avea vreo cinci me­tri și afli că steaua 3D este un soi de mașinărie de călă­to­rit în timp și spațiu, sfidînd gra­vi­tația și ajutînd la „ridicarea la cer”. „Păi da, Ilie cînd a urcat la cer doar n-a luat carul și caii de foc, să fim serioși – era o navă spațială. Iona n-a stat într-o burtă de pește, ăla era o submarin”, îmi spune Vasile Apo­pei.

Agronomul cu „rădăcini necurate”

În anul 1820, la acest sfînt locaș, conform documentelor, existau cinci slujitori bisericești dintre care un pre­ot, doi diaconi, doi dascăli și un evreu care, la invazia păgînă din anul 1821 și, cu ajutorul eteriștilor, au incendiat acest sfînt locaș.

„Am găsit osemintele lor, ști­am unde sînt pentru că mi s-a arătat to­tul într-o viziune. Dar am văzut și farfurii zburătoare o dată”, spu­ne Vasile Apopei. De profesie in­gi­ner agronom, bărbatul a fost în tin­e­re­țe, ofițer – „dar m-au dat afară pen­tru că aveam «rădăcini necura­te»”. În perioada 1997-2000, Vasile Apo­peia fost vice-primar în Făl­ti­ceni, un­de și predă fiica sa. Din 2000, cînd a început construcția bisericii pe care o vedem astăzi și care s-a des­chis patru ani mai tîrziu, pe­rioadă în care a fost și sfințită, locu­iește în casa din dreapta bisericii, încon­ju­rată de salcii plîngătoare și-un ver­de de care nu poți scăpa de­cît atunci cînd închizi ochii.

Înainte de a da foc acestui sfînt locaș, slujitorii acestuia, împreună cu preotul, au fost mutilați, murind în chi­nuri groaznice, luînd cu ei în mor­minte secretele tezaurului care a apar­ținut acestui așezămînt.

„Eu sînt reîncarnarea unuia din­tre slujitorii bisericii de la 1820. De altfel, și numele meu de familie, Apopei, face trimitere la originile mele preoțești”, spune bărbatul, ca­re, de curînd, și-a depus actele pen­­tru pensie, el avînd acum 62 de ani. Este ofticat pe veșmintele de cu­loa­re neagră pe care le poartă preoții deoarece, spune el, aduc întuneri­cul. Și nici cu ideea de „Cutie a Mi­lei” nu-i foarte împăcat. Aruncă o privire în jurul său, mai trage un fum și își trece cu un aer relaxat degetele peste firele gri de păr ca­re-i brăzdează scalpul, revenind la una dintre discuțiile care nu-i dau pace. „Trebuie să fim naivi să credem că nu există viață pe alte pla­nete.”

Piatra din ruinele bisericii a fost folosită la construcția bisericilor din sa­tele Fântâna Mare și Dumbrăvița.

Muncitorii au început să se strîn­gă de pe șosea, iar cerul începe să-și schimbe culoarea, strîngînd soa­rele de pe cer și chemînd deasupra Temeliei cîțiva nori albicioși. „Du­m­nezeu a avut 33 de fii – Iisus, Buddha, Shiva, Mahomed…”, dă să zică băr­batul, în timp ce se în­dreap­tă spre-un colț al încăperii din care începe să arate cu degetul spre trei icoane și-alte cîteva pietre, vestigii adu­na­te tot de el, pe care are de gînd să le pună în muzeul pe care-l va construi la subsolul uneia dintre clă­di­rile din spatele bisericii mai în­colo, cînd va avea bani.

Cercetările făcute de arheologi în 1976 au scos la lumină cele 33 de mor­minte din jurul bisericii. Cripta din că­rămidă din interiorul altarului unde erau osemintele ctitorilor acestui sfînt locaș cu lungimea de 2,20 m, sceptrul, coroana domnească, talismanele din aur și alte obiecte care au fost sau nu predate Muzeului Național Județean. De asemenea, aici s-a găsit un important tezaur arheologic care a fost ignorat de cei ce trebuiau să pună în valoare a­cest fost locaș sfînt.

„Aici, la mine, e ca în Grădina Raiului. Totul este liber, de la por­cii vietnamezi, la gîște și găini – pe-un singur cîine îl țin legat”, excla­mă Vasile Apopei. Privește de pe geam, din capătul scărilor, spre cer, și vezi cum norii i se reflectă în ochi ca o pro­misiune – „Reveniți! Ținutul Mănăstirilor vă așteaptă!”