Toamna, umbrelele nu dorm

Duminică, orășenii s-au adunat pe platoul Pa­la­tului Culturii pentru a celebra încheierea săr­bătorii „Zilele Iașului”. Cu toate că ploaia a încetinit abia la sfîrșit, publicul a reușit să se distreze, scuturînd stropii de pe umbrele la aparițiile lui Connect-R sau Smiley. Lumea nu a stat locului, a dansat, a sărit și a cîntat, iar mișcarea a amorțit abia atunci cînd s-au lansat în aer focurile de artificii.

Printre acordurile chitarei sub renu­mitul „Eu vara nu dorm”, între pau­zele de încălzit instrumentele, răsună ecourile slujbei ce se ține la Mitro­po­lie. Plouă, iar o domnișoară aranjată de parcă s-ar fi pornit la club, cu ochii scu­fundați într-un fard verde strident, se dă în spectacol. În timp ce ține o crengu­ță de busuioc într-o mînă și o um­bre­lă imprimată cu niște personaje din de­se­ne în cealaltă, încearcă să-și stăpî­nească corpul care părea să se miște ne­condiționat. Fiind dezamăgită de cîn­tecele care nu durează mai mult de un refren și de publicul din jur care o a­pre­ciază lovind-o cu ce li se nimerește sub mînă, fata dispare în mulțime. Cu cît plo­uă mai tare, cu atît mai multă lume se strînge buluc, sub umbrele de diferite culori ce umplu platoul din fața Pala­tu­lui Culturii. Începe lupta pentru spa­țiul aerian, fiecare făcîndu-și loc adă­pos­tului său rotund. Show-ul începe cu in­terpreții locali, Alexandra Haidău, Diana Vartolomei, Cross Medio și Music Sounds Better. Publicul în­ce­pe să se miște abia la piesa interpreta­tă de Diana, „Hora din Moldova” for­mînd cercuri de oameni care se mișcă ritmic. Iar la apariția Cross Medio, cu toate că aproape nimeni nu mai a­u­zi­se de ei, majoritatea începe să fredo­ne­ze melodiile în cor, trupa preferînd să cîn­te rezumate din piese arhicunoscute cum ar fi „Amintirile” de la 3 Sud Est sau „Dragostea din tei” al Ozone.

Pe sub umbrele se înghesuie două fete mărunte cu niște saci la brîu, iar prin gălăgia care se împrăștie din bo­xe, se aude răgușit „Semințe, cine vrea semințe?!”. În timp ce eu încerc din răs­puteri să văd ce se întîmplă pe scenă, cole­gele mele Anda și Otilia mă trag de mînecă și mă împing într-o parte, ferindu-mă de tînărul ce începea să danseze în spatele meu. Pe o scenă im­pro­vi­zată dintr-un ochi de loc liber, un bărbat de statură medie, cu fața ro­tun­dă și cu o bar­bă roșcată la fel ca și ja­cheta pe care o poartă, se lasă distrat de tempourile muzicii. De pe scenă se aud rit­muri house și hip hop, iar show-man-ul se chinuie să treacă la un break­dance, dar nu-l lasă șlapii de gu­mă care tot lu­ne­că de pe șosete.

Ploaia ia foc

Situația devine insuportabilă pentru că pe scenă a apărut Connect-R iar oamenii se mută dintr-o parte a mul­ți­mii spre alta. Aerul se încălzește de la miș­carea continuă și pînă și ploaia rece nu se mai simte. Unii mai băgăcioși se stabilesc pe locurile din față, îm­pin­gîn­du-i deoparte pe cei de lîngă. O fată cu ochii mari și negri începe să mă certe pentru umbrela mea. Connect-R cîn­tă refrenul bine cunoscut despre relația sa cu somnul pe parcursul întregii veri, pen­tru a cincea oară în această seară, ado­lescenții țipă îm­preună cu el, iar eu, destul de ex­pli­cit, încerc să lă­mu­resc fetei cu ochi mari și întregii găști că avem și noi dreptul la o umbrelă la fel ca și ei. Însă în zadar, pentru că dis­cursul meu despre mo­ra­vuri și conduita în public este astupat de șuieratul unui băiat într-atîta de scund, încît mi-a luat ceva timp ca să-nțeleg că pricina zgomotului se află exact lîngă urechea mea dreaptă.

Eu și fetele decidem să plecăm din centrul clubului de fani și ne refugiăm într-un loc mai retras. Co­nnect-R își ia rămas bun de la admiratorii săi cu suita din refrenurile cele­bre prin in­fi­ni­ta repetare, iar pe scena fu­murie apa­re Smiley cu „Plec pe marte”. Unul du­pă altul, dispar umbrele care formau cor­tul gigantic din fața scenei, pentru că ploaia începe să se domolească. Ar­tisul cîntă piesele în duet cu publicul care în sfîrșit are mîinele libere și acum poate să le ridice în aer, aplăuda și țo­păi din picioare. Cei mai curajoși se arun­că în aer unul pe altul, do­rind să fie cît mai observați de cei de pe scenă.

Spre deosebire de precedenții săi, Smiley dispare înainte ca muzicanții să termine prestația instrumentală. Iar odată cu plecarea acestuia se răresc și rîndurile de oameni, iar după cîteva ore de înădușeală în fum de țigară, se strecoară frigul făcîndu-i pe oameni să tremure. Cei de la Taxi încearcă să mo­bilizeze ieșenii cu același succes ca și Smiley, însă puțini sînt cei care ghi­cesc cuvintele pe care ar fi trebuit să le strige. Abia la sfîrșit, doar trei piese au făcut mul­țimea mai energică.

Aerul e înghițit de fumul fo­cu­ri­lor de artificii. Pentru prima dată în aceas­tă seară, lumea stă pe loc și se uită în­tr-o direcție. Acum nimeni nu mai vrea să se apropie de scenă, cerul e liber și tuturor li se arată același spectacol de lumini și bubuieturi care cutremură văz­duhul și se imprimă pe retină.

Daniela VORTOLOMEI