Studiu intercultural

În sala de lectură e liniște. Se aude doar foșnet de carte și un bip su­părător la început, dar imperceptibil du­pă vreo o­ră. „Așteaptă jumătate de o­ră sau chiar mai mult, apoi întoarce-te cu per­­­mi­sul”, repetă la intervale e­ga­le de timp și cu aceleași inflexiuni o bi­bli­o­te­­­cară tînără, cu buze roșii ca vi­nul și cu ochii lipiți de calculator.

Se nu­meș­te licență și e inamicul nu­­mărul unu al verii.

Ci­ti­torii se în­­­torc umili la mese, laptopuri, te­le­foa­ne sau prieteni „de su­fe­rin­ță” și nu­mă­­ră mi­nutele. E zăduf. Li se lipesc pi­­­cioa­re­le, transpiră la în­che­ie­turi, se co­­­­­nec­tea­ză la Internet abia du­pă vreo do­­­uă o­re de holbat pe geam. Pe vremea asta ar prefera să își lase spatele to­­­pit de soa­­re, apoi pre­să­rat cu nisip. Dar nu se poa­­te. Se nu­meș­te licență și e inamicul nu­­mărul unu al verii.

„Uff, nu mai am cărți pentru capi­to­­­­­­lul ăsta. Ce dracu’ mă fac acum?”, în­­­­­treabă cu disperare o studentă cu o pe­­­­­reche de cercei gălăgioși, pînă mai jos de umeri. Paula, colega ei îi ad­mi­ră mai mult podoabele, grijile viitoarei ab­­­­­solvente i se par inutile. A mers cu ea doar ca să o mai lase să intre pe net. Bea multă apă și își strecoară capul prin­­­tre crăpăturile de sticlă opacă, doar doar o vedea vreun student mai pu­țin con­­­­centrat pe lectură. Norocul îi su­rî­de. La două mese distanță, trei studenți șu­șotesc într-o limbă străină. Să fie a­ra­bă sau ebraică. Paula e fascina­tă de pie­­­­lea lor oacheșă, de buzele groa­­­se, de mo­­dul în care stau gîr­bo­viți, încercînd să își ascundă șoaptele. A­­­poi se întorc toți trei către Paula. „He­­llo, miss, what’s your name?” (n.r.: Salut, dom­ni­­șoară, cum te nu­mești?) îndrăznește cel mai înalt dintre ei. Tînăra roșește, i-a mers de data as­­ta. Își adună părul pe u­­mărul drept și le răs­­­punde. Din sală, de­­ranjate, cî­te­va pe­­­rechi de ochi se ri­di­­că din cărți. În­­drăz­nețul își fa­­ce loc lîn­gă Paula. Ur­mea­ză o serie de chi­co­teli, foșnituri, cei doi încearcă se fu­ri­șea­ză după geamul mat, apoi ri­di­­că ca­pul ca niște ie­puri și se ascund din nou.

Ceilalți prieteni tuciurii nu se lasă mai prejos. După cinci minute, cu o car­­­­­­­­te sub braț și vreo zece dinți albi ca nea­­ua scoși la vedere, se așază lîngă al­­­­te două studente, la fel de dornice de stu­­­­­diu. Chicotelile continuă, murmu­re­­le la fel. Pînă și bibliotecara cea cu bu­­­­ze roșii se oprește din scanat cărți și per­­­­­­­­mise. Se apropie de cele trei cu­pluri cu pași înfipți și le spune: „În­țe­leg că vreți să vă cunoașteți mai bine. As­­­ta nu se face în bibliotecă. Cei care vor­­besc la telefon, merg, de obicei, la ba­­ie. În­cer­­­cați acolo”.

Lina VDOVÎI