Rockerii duioși și Prințesa Rock and Roll

Dacă ai fi vrut să te teleportezi în timp și să cînți împreună cu o sală de oameni versurile care-au răsunat din casetofoane din „Dacă ai ști” sau din „Am nevoie de tine”, înseamnă că n-ai lipsit luni seară de la concertul celor de la Direcția 5, numit „Happy day”. Dacă totuși ai lipsit, află că toate versurile despre iubire s-au cîntat acolo și că de-acum înainte, tot ce poți să faci e să-ți cumperi o jachetă din piele, cizme pînă la genunchi, ochelari de soare și-un microfon, care să te transforme și pe tine într-un rock star romantic din zilele noastre.

Dacă ai fi vrut să te teleportezn timp și să cînți împreună cu o sală de oameni versurile care-au răsunat din casetofoane din „Dacă ai ști” sau din „Am nevoie de tine”, înseamnă că n-ai lipsit luni seară de la concertul celor de la Direcția 5, numit „Happy day”. Dacă totuși ai lipsit, află că toate versurile despre iubire s-au cîntat acolo și că de-acum înainte, tot ce poți să faci e să-ți cumperi o jachetă din piele, cizme pînă la genunchi, ochelari de soare și-un microfon, care să te transforme și pe tine într-un rock star romantic din zilele noastre.i în timp și să cînți împreună cu o sală de oameni versurile care-au răsunat din casetofoane din „Dacă ai ști” sau din „Am nevoie de tine”, înseamnă că n-ai lipsit luni seară de la concertul celor de la Direcția 5, numit „Happy day”. Dacă totuși ai lipsit, află că toate versurile despre iubire s-au cîntat acolo și că de-acum înainte, tot ce poți să faci e să-ți cumperi o jachetă din piele, cizme pînă la genunchi, ochelari de soare și-un microfon, care să te transforme și pe tine într-un rock star romantic din zilele noastre.

„De unde vine fiorul care mă cuprinde?/ De unde vine emoția de-a te privi?/ De unde vine dorința de a fi cu tine?” Nu știi de unde vine do­rința lor de-a fi alături de oameni, dar zeci de cupluri trecute puțin de pri­ma tinerețe și de grupuri de doamne c­a­re chicotesc așteaptă în pîlcuri ga­ta-gata să intre în Sala Gaudeamus a Casei de Cultură a Studenților, unde Direcția 5 le-a promis că le va transforma ziua de luni, 13 noiembrie, într-o „Happy day” încheiată așa cum se cuvine. Pe scenă, peste ins­trumentele înșirate se prelinge încet o lumină mov, în timp ce sala foșnește de nerăbdare. Un băiat poar­tă un tricou pe spatele căruia stă scris, cu galben electric, „Liga Stu­den­ților Electrotehniști din Iași”. Dă rapid din mîini cînd formația pare că se instalează pe scenă și face sem­ne colegilor înșirați lîngă el și pe rîndul din spate spunîndu-le alarmat – „Gata, liniște, mă, că începe! Nu mai vorbiți! Sssssssst!”.

Muzica își face loc încetișor, îm­pingînd spre ieșire cele cîteva voci care nu se astîmpără. După ce fie­ca­re instrumentist își găsește locul, apare parcă levitînd, într-un soi de fugă, și solistul. Star rock rupt dintr-un calendar trecut de multă vreme, Cristi Enache nu doar că-i îmbrăcat tot în piele neagră și poartă cizme lungi, pînă la genunchi, dar are și ochelari de soare.

Aproape chinuit de energia mul­tă pe care pare s-o aibă, sare, aplaudă și începe să cînte fără să spună vreo vorbă. Face semne că­tre public, pare că se-ndreapă în cî­te o direcție sau întinde microfo­nul, atunci cînd vocile din sală o dub­lea­ză pe-a sa și îngînă în cor versurile mai puternic.

Salut! Ce faci? Unde e clipa?

Cînd Cristi Enache își scoate ochelarii de soare și Alina Crișan apare pe scenă, publicul deja are telefoanele în aer. „Ăsta-i un jo­cu­leț pe care-l facem în toată țara, pe un­de mergem – noi spunem «Alina» și voi strigați «Prințesa Rock and Roll»”. Publicul strigă, aplaudă și o doam­nă cu bucle blonde își proptește te­le­fonul de marginea scaunului, apro­piind imaginea de cea a solistului. În contrast cu imaginea de rocker dur, vocea lui Cristi Enache începe să cînte duios: „Are ceva din toate, din orhidee și din crin”, ca cea a Alinei să continue șirul florilor, parcă numindu-le dintr-o grădină botanică imaginară – „Din trandafirul nop­ții, cînd mă înțeapă cu un spin”. Feme­ile din sală cîntă cu ea și, cînd spre finalul piesei Alina rămîne singură pe scenă și-ncepe să se întrebe „Unde e clipa?”, cel care pare să o fi găsit este unul dintre chitariști care se cațără imediat pe una dintre boxele uriașe și începe afectat un solo.

Cînd auzi dintr-o dată vocea lui Cristi Enache spunînd „Salut! Ce faci?” nu te aștepți ca toată sala să-nceapă să cînte la unison „Aș vrea să-ți spun că te iubesc”. Printre scaune po­ți simți parcă un sirop cum plu­teș­te și-aproape că poți numi cup­lu­ri­le care s-au cunoscut pe piesele bă­ie­ți­lor de la Direcția 5, după nivelul de entuziasm pe care fiecare-l ara­tă.

La următorul „Salut! Ce faci?”, cînd lucrurile par să se miște mai re­pe­­de și pasul următor este „Aș vrea să-ți dau acest inel”, un băiat blond, ca­re poartă un tricou alb, își scoate imediat un inel de pe deget și-l flu­tură prin aer. Fetele din jurul lui rîd și voia bună pare să dureze și pe me­lo­dia „Dac-ai ști”, cîntată de toți oamenii pe care-i poți vedea în sală.

N-ai fi bănuit însă că oamenii pot cînta și mai puternic, dar cînd toată lumea a ajuns la „Te iubesc și te voi iubi/ Mereu ca în prima zi”, vocile celor de pe scenă nu se mai aud și în întunericul din sală peste care se plimbă luminile mov-ver­zui apar zeci de telefoane luminate, ca­re se mișcă-n ritmul muzicii. Nu, nu eș­ti la niciun protest, deși așa ai zice – aici, în loc de imn, toată lu­mea cîntă în sincron – „Te iubesc și te voi iubi/ Al tău cît voi trăi”.