Regina Pyraților din Hawaii a cîntat la Fix

Clapele de acordeon și corzile de chitară, care îți cîntă despre iepuri mitologici pe ritmuri care se îmbină cu picăturile de alcool, au transformat sîmbătă seara Teatru Fix într-un cabaret al iubitorilor de muzică folk și punk. Veniți din Statele Unite ale Americii, Regina Pyraților și T.C. Costello au adus cu ei versuri în coreeană și irlandeză, și chiar dacă nu înțelegeai prea multe, tot îți rămînea în minte un cuvînt și strigai la refren împreună cu ceilalți. Pînă la ora 22.00, cînd a început concertul, tinerii s-au așezat în fața intrării, fumînd cîte o țigară sau rulînd foițe cu tutun pentru mai tîrziu. Timp de aproximativ două ore, artiștii au jonglat cu cover-uri și cu melodii proprii.

„I want a perfect body/ I want a perfect soul”, răsună prima piesă din corzile unei ukulele, instrument asemănător cu o chitară mică, care este un cover după Radiohead și-i dai dreptate tipei care spune „E fai­nă melodia”. Un tip cu barbă și ta­tuaje pe brațe încuie ușa și acum știi că va trebui să fii martor la întreg con­certul. Pui și tu lacătul pe gîndu­rile care te abat și te pregătești să te simți din nou ca un adolescent re­bel, cu părul pe ochi, care știe un play­list întreg cu versuri despre revoltă și răzbunări amoroase. Pyrate Queen are părul blond, ras pe părți, pu­tînd fi observată cu ușurință dato­ri­tă vestimentației nonconformiste. Ia cu ea o sticlă de bere, pe care o pu­ne pe un carnețel cu versuri și ne „a­vertizează” că vom cînta și noi cînd va interpreta coveruri. La bar stau de la stînga la dreapta o brunetă, o roș­cată și o blondă, care par plictisite în timp ce mestecă în băutura cu ghea­ță, dar încep să fredoneze imediat ce din boxe se aude următoarea piesă.

Un băiat rulează o foiță, iar o ti­pă cu părul scurt se uită prin me­niu să găsească o băutură care se potri­vește cu notele electrice. Barmanul cu flashuri în urechi improvizează niște mișcări cît timp prepară un cocktail. „Sînt americancă și nu-mi place președintele meu” – acesta este mottoul artistei pentru două piese. Cu „zombie in your head” bați cu sticla goală în masă și parcă îți amintești pentru o clipă de ne­mulțumirile față de sistemul politic din țara ta. Arătînd spre colanții ei albi cu trandafiri, spune că urăște acei „prieteni” de pe Facebook care pos­tează articole despre cum ar trebui să te îmbraci. Așa că a scris un me­saj pentru acești fashioniști, pe care l-a împachetat în sunete înalte. După melodia asta îți vine să iei un megafon și să le zici clar cîrcota­și­lor că nu-ți pasă de tendințele lor în modă. „Nu găsesc ritmul”, ne spu­ne ea și aproape că o credem cînd în­cearcă de două ori să prindă notele între corzi. După scurtul moment al zgomotului neuniform, versurile de la „Wrecking ball” sînt interpretate cu rezonanță rock. Pînă ce al doi­lea invitat își instalează echipamen­tul, tinerii cu țigările între buze ies pe ușa din spate, iar fata creață își strîn­ge la piept albumul cu cerneala proas­pătă a autografului.

Mitologie la putere electrică

T. C. Costello, omul cu bască în carouri și cu bretele peste bluza în dungi albe și negre, schimbă regis­trul muzical, realizînd o telepor­ta­re în barurile coreene și irlandeze. Lu­minile mov ale reflectoarelor se prelungesc pe tavanul cu cercuri al­be, împiedicînd bezna să acopere în­căperea și începi să rîzi cînd artistul spune „Bună ziua”. Își numește pie­sele „drinking songs” și presimți că vor urma niște balade despre a­cele zile de care nu-ți mai amintești nimic pentru că ai băut prea mult. Noroc că tovarășii au fost acolo, po­vestindu-ți lucruri parcă din altă via­ță. O tipă cu părul decolorat întrea­bă cu glas tare dacă mai vrea cine­va ceva de băut, chiar dacă numărul sti­clelor nu mai încape pe masă. Artistul zîmbește smecherește – „I know you romanian”, iar un tip cu părul portocaliu țipă „băuturăă”. Vezi în­că odată că numărul sticlelor este dublu sau poate chiar triplu față de cel al oamenilor și îți spui în gînd că orice străin care ar intra acum pe u­șă ar spune la fel. Ai mai lăsa puțin deoparte topicul despre alcool, dar împreună cu poveștile triste de dra­goste și acordurile irlandeze se trans­formă într-un triunghi perfect. Sen­za­ția că nu mai ești într-o cafenea ie­șea­nă, ci una irlandeză devine mai mult de­cît o impresie cînd un tip începe să țo­păie ca pe un adevărat ring de dans.

După ce te-ai obișnuit într-un fi­nal cu versurile coreene, nu-ți vine să mai părăsești scaunul cu spătar de plastic verde. Ai mai putea rămî­ne măcar pînă termini ultimii bani de bere, iar a doua zi vei căuta cuvîn­tul acela în rusă pe care-l repetai la nesfîrșit cînd rememorai iubirile din adolescență.

de Antonela TĂNĂSELEA