Nimeni nu se va atinge de Grimus

Un băiat îmbrăcat cu un tricou alb, cu fața lui Bogdan Mezofi, solistul trupei Grimus, imprimată în partea din față, ține ritmul pieselor din capătul opus treptelor, la etajul al doilea al cafenelei. Dacă nu-l vezi bine pe scenă și doar urmărești tricoul alb, îți dai seama că ai ajuns la ultimul concert din seria #acajulive al clujenilor din Grimus, aduși la Iași de Showberry, SCC Services Romania și Radio Guerrilla, în noul Acaju. E vineri seară, 19 aprilie 2019, e trecut de ora 22.00, iar în mijlocul localului, băieții își ocupă locurile lîngă instrumentele proptite pe scenă. Oamenii, într-un sincron perfect, la primul semnal al clapelor și chitării se desprind de scaunele lor și, atrași de balustradele din lemn ca de magneți invizibili, își sprijină coatele și formează un soi de pătrat uman, supraetajat.

În lumina difuză, păstrîndu-și deja obiceiurile de-a anima mai mult decît prin muzică spectacolul, solistul se cațără de pe-un scaun pe altul, se plimbă printre oameni și atunci cînd îl zărești, ai impresia că energia lui e contagioasă. Zîmbești, știi că s-a străduit poate puțin cam mult și că muzica s-ar fi descurcat și singură să transmită starea de bine care deja domină peste tot dar, fără să te sfiești, începi să ții și tu din picior ritmul la fiecare refren, încurajat de îndrăzneală. Piesele alternate ale băieților – atît în limba română, cît și în engleză – se transformă la refren în piesele tuturor, iar vocea solistului devine, treptat, cu fiecare melodie, vocea întregii cafenele.

Fuga roiurilor de umbre

„Știți deja ce să faceți mai departe”, spune Bogdan Mezofi, în timp ce întunericul se lipește greoi de pereții albi. În doar cîteva clipe, luminile telefoanelor iau locul celor închise și #rezistă pe întreg parcursul piesei. „Fluturii negri, ce poartă cu ei/ Neliniștea mea/ de mîine”, din versurile piesei Umbre, își iau zborul printre oameni, iar orice umbră de grijă și neliniște pare că se dizolvă. Starea de spirit e una comună, cuvintele sînt rostite împreună, iar instrumentalul nu face decît să strîngă din fiecare colț roiurile de umbre și să le alunge, cu fiecare notă, mai departe, spre ieșire. Cînd solistul strigă „Nimeni nu se va atinge de noi!”la refren, n-ai cum să nu-l crezi, să nu te simți într-o deplină stare de siguranță și să nu începi să-ți imaginezi cum ar fi dacă ai reuși să oprești timpul și să-ți îngrămădești toate zilele în numai cîteva clipe întîmplate acum.

Ultima piesă, „Privește-mă”, pare că îndeamnă oamenii nu să privească, ci să cînte. Încep să se miște din ce în ce mai energic, zîmbetele lor largi le acoperă fețele, iar solistul nu mai stă pe loc niciun moment. Se cațără de pe un scaun pe celălalt, sare și își ridică mîinile în aer, împărțind tuturor un soi de fericire invizibilă. Băieții din trupă încep să urmeze publicul, iar concertul se transformă într-un fel de petrecere karaoke uriașă. „Prin ochii mei înveți ce simt/ Mă vezi mereu/ Mereu zîmbind” se-adeverește și, dacă oamenii din sală nu se văzuseră zîmbind pînă acum, îți zici că de data asta au învățat, pe bună dreptate, ce simt unii despre alții – și fără niște ochi comuni ai trupei Grimus, numai buni de privit, știi că nici n-ar fi avut altă șansă.