„Naționalului” îi lipsesc chiotele rusești

Joi seara, pe scena Teatrului Național „Vasile Aclecsandri” din Iași, Maria Răducanu și Maxim Belciug au venit să ne scoată pentru o oră cu capul din cărți și să ne amintească de lumea de altădată. Cei doi artiști au adus pe scenă, cu ocazia Festivalului Internațional de Literatură și Traducere Iași, concertul „When to her lute Maria sings”. Aceștia nu s-au lăsat pînă ce nu ne-au sedus, pentru ca mai apoi să ne testeze prietenia aventurîndu-ne prin Spania, Rusia și București. Iar la final, nu știm dacă au reușit să-și îndeplinească ce
și-au propus, însă am rămas cu promisiunea unei revederi.

Sala Mare a Teatrului Național parcă arată mai frumos plină de tineri, fie voluntari FILIT, fie prieteni ce jonglează între literatură și muzică bună. Murmurul de voci înăbușite ce plutesc de pe-un portativ pe altul prevestesc o seară ca-n povești. Însă printre aceștia își fac loc și cei care au o relație mai intimă cu această sală, veniți pentru o altă formă de artă și stare de spirit decît ce am fi regăsit în mod normal.

Trece sfertul academic, ne facem confortabili în marea de roșu, iar peste sală se lasă un întuneric în care singura ființă neafectată este omul FILIT, care și el pare că a luat o pauză de la lectură și a ascuțit urechile înspre scena pe care o tronează. Deodată, de undeva din dreapta scenei apare modest un pletos cu o chitară în mînă, ce se așează cu grijă pe un scaun din lemn dur. Maxim Belciug își alintă chitara, după care închide ochii și începe să cînte, oferindu-ne o introducere a ceea ce va urma în această seară. Dacă te uiți atent la artist, observi cum la fiecare atingere de coardă buzele i se mișcă ca și cum ar vrea să-i dea și o voce acestei aventuri, însă de asta se va ocupa Maria Răducanu care, zîmbind grațios, pășește lîngă chitarist. Ele­gan­ți și exotici, cei doi ne seduc din prima cu ritmuri de jazz, apoi de folk, apoi ambele la un loc, realizînd ce­va aproape de o chintesență a pu­ri­tă­ții.

Coborîndu-și sonorul vocii pînă aproape să o confundăm cu o copilă entuziastă, cîntăreața ne întreabă dacă „pot să vă cînt o piesă acapella?”. Nu ne împotrivim, nici noi și nici Maxim Belciug care renunță la chitară, însă nu o dă jos din mînă. Artista se așază pe scaun, își ajustează microfonul și ne încîntă cu o baladă care pare că dă viață în­gerilor din marmură ce ne veghează de sus. Ce doi își reunesc forțele, însă păstrează același ton de jale adîncă, pentru care-i răsplătim de fiecare dată cu aplauze anonime și ne­în­tîr­zi­a­te. Ajungem mai apoi, după do­uă­zeci de minute, la o primă melodie mai plină de viață, Maria Răducanu alinîndu-ne cu niște chiote rusești. Starea de spirit însă nu durează, și fa­cem din nou cîteva tururi între amă­ră­ciune și speranță, Maxim Belciug fiind complicele perfect. De fiecare dată cînd își urmărește partenera de scenă, acesta din urmă e atent să nu-și neglijeze cealaltă parteneră cu corzi, așa încît cele două să se în­țe­lea­gă perfect. De aceea, în unele dintre momente, chitaristul pare că mî­nu­ieș­te mai degrabă niște fitile pe care încearcă să le țînă stinse.

O minciună din Paris

Pășim iarăși pe tărîmul gri, iar cu următoarea melodie cîntăreața se înconjoară într-o melancolie cu grai spaniol și pare ca și cum s-ar aventura singură pe Pământ. Totuși, imediat îi reamintim că sîntem aici, iar ea ne răsplătește cu o amintire a Mariei Tănase, transportîndu-ne subtil într-un Mic Paris al anilor ‘40. Farmecele celor doi continuă, de data asta cu o minciună nevinovată – „Minciună, minciună…Tu ești otrava, ești plăcerea, ești lumina. Minciună, minciună… Prin tine farmeul vieții îl trăim”.

Iar cu asta, cei doi vrăjitori dau să plece de pe scenă, însă acum este rîndul nostru să-i fermecăm. „Bună dimineața” spune Maria Răducanu cu același zîmbet gingaș de copil. „O să vă mai cîntăm o melodie, ce să facem”. Uitîndu-se încă o dată unul la celălalt, cei doi artiști încep să prevestească iminenta despărțire: „Remember me, remember me… forget my fate” (n.r.: Amintește-ți de mine, amintește-ți de mine…uită de soarta mea”.
Luminile din sală se mai aprind o dată, iar scena este din nou goală. Totuși, deoarece aplauzele ar con­ti­nua probabil toată noaptea, Maria Ră­ducanu vine fugind înapoi cu pro­misiunea că aceasta va fi piesa de „noapte bună”. Și așa a și fost, în­cheind cu o populară rusească, care o să ne rămînă întipărită în minte pînă la ur­mă­toarea întîlnire. „La revedere și nu adio!”.