Metalul încins se culege primăvara

Sîmbătă seara, la Casa de Cultură a Studenților, băieții de la Dirty Shirt împreună cu GOD și alți prieteni ne-au pregătit șapte ore de metal underground românesc. Și chiar dacă majoritatea celor veniți încă nu și-au schimbat prefixul vîrstei, aceștia au obosit după cîteva sesiuni de headbanging și un wall of death, ca să lase să se creeze o vîrstă omogenă pentru primele trupe de pe afiș. Iar cei care n-au vrut să dea din cap și nici să se împiedice de culegerile de bacalaureat, au putut urmări liniștiți de pe scaune în timp ce s-au relaxat printre metale ondulate de instrumente populare precum flautul sau naiul.

Un băiat cu părul creț păzește ca un ostaș loial ușa de la sala de concert, după ce cei de la Era Divina au pregătit terenul și ne-au dat liber la head­banging. Însă cum organizatorii trebuie să pregătească scena și instrumentele pentru For the Wicked, ie­șim cu toții afară și dezbatem ge­nu­rile de metal și influențele care au parazitat industria muzicală.

În față, la Sofany, e deja coadă și-i auzi pe puștani cum se plîng că nu e voie cu bere înăuntru, deși la ul­­tima ediție de Rock’N’Iași era per­mis. Parcul Voievozilor e plin cu gru­puri de pletoși și doze goale de alcool. După ce se termină și ultima pi­cătură de bere, dăm fuga înapoi, în semiîntuneric, cînd deodată solistul ne roagă să părăsim locurile de pe scaun și să trecem în față. La acest îndemn, mai mulți liceeni țopăie grațios printre rînduri precum niș­te gazele pînă la prietenii lor din față și își dau drumul la cozi. Printre ei, un băiat în scaunul cu rotile stă în primul rînd și ridică aprobator pu­­­­­m­nul în aer atunci cînd trupa din Cluj recunoaște că e pentru prima oară la Iași și că deja s-au îndră­gos­tit de oraș.

După o încercare de moshing, For the Wicked vor și mai multă miș­care, însă cei trecuți de treizeci de ani care stau pe scaune, dau negativ din cap și admiră metalul încins pre­cum un concert de la Operă. Ca în­tr-o competiție să vadă cine are mai multă energie, cei de pe scenă pro­voa­că rudele lui Vader din fața lor și fug dintr-o parte în alta a scenei, dau din cap ori sar mai cu viață de­cît un cîștigător la Loto 6/49.

După ce aproape termină o sti­clă cu apă, solistul ne spune ghiduș că „urmează o melodie mai soft – Venom”, moment în care trupa este acoperită de o mare de roșu și în­cear­că să convoace toate cele șapte iaduri ale lui Dante. Dovadă că a­proa­pe au reușit sînt puștanii de clasa a VII-a din mijloc, care pre­gă­tesc un Wall of Death. Colegii lor mai mici simt pericolul și imediat se li­pesc de buza scenei, moment în care două mulțimi de tineri se lovesc pre­cum niște cocoși una de alta. Prima vi­ctimă cade pe jos, fiind urmat de prietenii săi care sar peste el. To­tuși, puștiul nu pățește nimic și se tîrîie șchio­pătînd cuminte către margi­nea scărilor.

La următoare trupă, Halmyris, care e compusă din niște băieți cu pă­rul mai creț și mai lung decît Mi­randa din „Brave” lumea parcă a mai prins curaj și s-a adunat într-un număr mai mare în fața scenei. Du­pă „Malevolence” și „Crystal Mountain”, so­lis­tul ne spune că sîntem pri­vilegiați, urmînd să auzim „o pie­să care n-a apărut nicăieri…și poate că n-o să apară niciodată – Beyond darkness and light”. Deo­da­tă trei fete ri­dică pumnul și îl invîrt în aer, pentru ca în clipa ur­mă­toa­re, să se formeze de nicăieri o horă metalică.

În așteptarea celor de la Dirty Shirt, trupă pentru care o bună parte dintre rockeri au venit exclusiv, un grup de fete se așează în cerc, se țin de mînă și pornesc o ședință de spi­ritism. Nu funcționează. Așa că, în­cepem să strigăm în cor „Dirty Shirt” și după ce eșuăm iarăși, doi bă­ieți de cealaltă parte a holului în­cearcă o strategie diferită – „Allahu akbaar; Allahu akbar!”. Dar noroc că și soluția asta este ine­fi­ci­en­tă, iar du­pă cea mai lungă pauză de pînă acum, toată lumea pare re­vi­ta­li­za­tă, deși au trecut deja 4 ore de dat din cap.

Plecăciune spre Valhalla

După două piese, un puști este luat pe sus și este plimbat de prietenii săi dintr-o parte în alta. Robert îi face semn spre el și îndată îl apucă de mînă și îl trage pe scenă. Exta­zi­at, acesta ridică mîinile în sus ca și cum ar fi cîștigat un maraton, dă din cap cîteva clipe și le face semn prietenilor din față să-l prindă. Du­pă ce prinde curaj, acesta sare în mîinile colegilor și mai face o tură deasu­pra mulțimii.

„În mod normal v-aș întreba da­­că aveți ceva de băut, dar n-are rost” ne spune amuzat solistul, băieții din spate mîngîind chitările și pre­gă­tind șoaptele tobelor pentru „Dul­ce-i vinul”. Înainte de ultimele pie­se, tot Robert recunoaște că „nu ne e rușine să fim în underground în loc să fim mainstream și să ne pro­sti­tu­ăm”. Însă, după ce dăm tot ce pu­tem, cei de la GOD vor să scoată și mai mult din noi, așa că vin cu cîteva me­lodii asemănătoare cu cele ale bă­ieților de la Dirty Shirt, doar că in­fluențate mai puternic de un me­tal modelat elegant de către un flaut.

După ce li se usucă gîtul de mai multe ori, cei doi soliști tot iau în pri­mire o sticlă fără etichetă, cu un li­chid roșu, ce nu pare a fi altceva decît suc de fructe. Totodată, aceștia ne spun de ce pentru prima oară s-au îm­bră­cat în negru – rugîndu-ne să stin­gem luminile și sunetul pentru un mo­ment de reculegere dedicate vic­timelor din Colectiv. „Să se odih­nească în pace în Valhalla, sau oriunde au ajuns”.

Foto:Cezara Preotu