Locomotiva rock-ului cere cîntăreți de jazz

Cum să intri în weekend după o săptămînă aglomerată și obositoare, dacă nu cu un spectacol care să te poarte prin blues, jazz și cîteva solouri în stil rock? Ciupituri fine de chitară, coarde unduitoare care eliberează vibrații muzicale și o voce joasă cu murmurări calde care se plimbă de la un timpan la altul. Așa că vineri, în Rocknrolla, solourile rock ale lui Rareș Totu i-au ținut isonul lui Dean Bowman, un cîntăreț american de jazz.

Terasa localului s-a transformat în locomotivă. Noroc cu primăvara ca­re a adus 20 de grade în termo­me­tre, iar fumătorii nu se mai plîng că-s izgoniți afară, în frig și în ploaie. Înăuntru, cîțiva oameni care știu că spec­tacolul trebuie să înceapă stau ne­clintiți pe scaune și-i urmăresc pe artiști cum își ajustează instrumen­te­­le. Un bărbat care aduce a Israel Ka­makawiwo’ole, interpretul piesei „Somewhere over the rainbow”, fa­ce cărare între chitară și boxa din fața scenei ca să pună la punct și ulti­me­le amănunte. El e Rareș Totu, iar în a­ceastă seară aniversează 50 de ani de viață și 35 de ani de carieră.

În local intră Dean Bowman, un cîntăreț american de jazz și solistul ca­re va urca pe scenă în curînd. Du­pă ce dă o tură printre mese, parcă să-și anunțe apariția, își pune geanta de mînă și se așază aproape de ieșire. În­cerc și eu să mă pierd printre cei de a­colo, chiar dacă rochia mea în ca­ro­uri și cămașa albă nu prea se a­sor­tea­ză cu pletele rock-erilor de aici. Un tip înalt, cu coada prinsă la spate și bar­ba care-i unește urechile, se spri­jină de-un perete, dă peste cap sticla de bere și se uită deznădăjduit la sce­na goala. Pînă începe are timp să mai bea încă una.

Fără vreun cuvînt care să a­tra­gă atenția sau vreo prezentare înainte, pe la ora 23:00, Rareș Totu (chi­ta­ră), Paul Baciu (bass), Constantin Băr­bă­șelu (tobe) și Cosmin Farcaș (clape) dau curs primei piese. Chitaristul gru­pului, care a fost declarat cel mai bun artist al anului 1987 în România, interpretează melodia de deschi­de­re și încălzește publicul înainte de ve­ni­rea lui Dean Bowman pe scenă.

În Rocknrolla începe forfota. Se u­mplu toate scaunele, iar cîțiva fu­mă­tori stau cu-n picior înăuntru și u­nul afară să mai tragă cîte-un fum. A­me­ricanul venit să cînte jazz face un pas mare și urcă în mijlocul scenei în timp ce instrumentiștii începuseră de­ja a doua piesă. Chitaristul bate coar­dele într-un ritm alert, de rock, iar Dean își încălzește vocea cîntînd „Word to Herb”, sunînd, mai de­gra­bă, ca niște vocalize. Chiar și așa, pe sub mese, picioarele oamenilor bat în aceeași cadență, iar capetele care se lea­gănă în sincron confirmă că mu­zica e pe gustul lor. În fața scenei, la o masă, stau două brunete crețe și dau din cap chiar dacă genul pare să le placă mai mult băieților de care au venit însoțite.

Cu înfățișarea unui baschetbalist îmbrăcat la cămașă și cu mînecile su­flecate pînă la cot, Bowman își strîn­ge palmele, suflă în pumni și flu­tu­ră degetele eliberînd cîntecul unor pă­sări tropicale. Zîmbește. Ne spu­ne că următoarea piesă este una de su­flet, chiar dacă nu-și mai a­min­teș­te din ce cauză. Orga începe lin ca o îmbrățișare de dimineață, ca un soa­re matinal care te trezește, iar vo­cea cîntărețului de jazz freamătă sub bu­zele mari: „The sweet is never as sweet/Without the sour/The goods are never as good/Without the stru­ggles”. Cînd melodia dă impresia că se stinge puțin cîte puțin, Rareș To­tu dezleagă chitara și-o eliberează în punctul culminant. Solo-ul se pe­rin­dă prin suflete care, măcinate de dra­goste sau de alte năpaste, mai iau o gură de bere, mai ard o țigară sau în­ghit în sec și bat în continuare ritmul cu degetele pe tabla mesei.

Ritm fără limite

„Fără blițuri, vă rog”, spune Ra­reș Totu în numele lui Dean care se dă înapoi și-și acoperă ochii cu mîi­ni­le. Cei din public își retrag smartphone-urile, iar fotograful caută un unghi din care poate imortaliza mo­mentul fără bliț. Chelnerița mișună de ici-colo ca o furnicuță cînd cu sti­clele pline, cînd cu sticlele goale.

Pa­rese că Dean Bowman le spo­reș­te pof­ta de hidratare. Boxele, to­tu­și, au volumul dat prea tare, iar de ce­le mai multe ori, sunetul instrumentelor a­coperă vocea solistului. Dansează tot timpul și dă din palme așa cum fa­ce la noi un manelist sau un nuntaș spre dimineață. Nu toți înțeleg genul ăsta muzical, dar una e să nu îi poți pă­trun­de obloanele, iar alta e să nu îl po­ți auzi efectiv, pentru că timpanele îți țiuie și sînt pe punctul de a exploda din cauza boxelor cu volumul e­xagerat de tare. M-am lăsat pă­gu­ba­șă și-am plecat. Tobele se auzeau de departe, ca în concertele de Zilele Orașului.

Mi-aduc aminte de o seară de jazz din Anglia, dintr-un local în ca­re m-am adăpostit de ploaie. Nu în­­țe­legeam mare lucru din cauza accentului britanic al cîntărețului, dar par­tea asta a spus-o ca s-o priceapă to­ți. „I don’t know why, but it always rains when we sing”, zice artistul cu un zîmbet discret. Și a început din nou să cînte cu ploaia, domol, cu le­jeritate, fără teama că sunetul picu­ri­lor grei de ploaie l-ar putea a­co­pe­ri.