Literatura e verde și sunp ca rockul alternativ

Sîmbătă seara, în cea de-a IV-a zi a Festivalului Internațional de Literatură și Traducere, organizatorii au pus la cale o întîlnire între invitați, public, voluntari și muzică. De aceasta din urmă s-au ocupat cei patru băieți ai trupei de rock alternativ The Mono Jacks, care nu și-au dezamăgit vechii fani, dar care nici nu s-au dat în lături de la a-i convinge pe cei care i-au ascultat pentru prima dată că merită să fie prezenți pe scenă în fața unui astfel de public – avid pentru literatură.

Piața Unirii s-a transformat de ceva vreme în Piața FILIT și ieșitul în oraș s-a schimbat rapid în mers la seri de lectură sau la întîlniri cu scriitori la Teatrul Național. Deși e sîmbătă seară și-n mod normal te-ai afla cu prietenii în oraș, ești în Ca­sa FILIT. Din stradă vezi cum o lu­mină verzuie umple cortul pe interior și, dacă vrei să intri și s-ajungi în camera în care băieții de la The Mono Jacks deja s-au cățărat pe sce­nă, trebuie să ai ambiție. Și nu o am­biție de orice fel, ci una de cititor ex­perimentat, trecut deja prin întîlniri cu scriitori – asta ca să nu te oprești în fața ușii de la intrare și, cuprins de-o încîntare fără margini, să uiți de concert și să rămîi proptit de vreun perete al cortului, uitîndu-te la scriitori și-ascultîndu-le pe furiș poves­tioarele din culise. Nu simți c-ai ve­nit la un concert deschis publicului larg, la care și-au făcut apariția doar fanii trupei de pe scenă. Concertul FILIT e diferit – toată lumea, de la scriitori, la voluntari, organizatori sau oameni care verifică dacă toate lucrurile sînt la locurile lor, poartă aceleași haine. Peste tot vezi doar tricouri, pelerine și sacoșe FILIT și n-ai cum, cînd vezi că toată lumea se dedică aceluiași lucru, să nu simți că ești părtaș la tot ce s-a construit în jurul tău.

„Mariaaaaaa, what have you done?”, auzi cînd îți faci loc printre scriitori și-ajungi mai aproape de sce­nă. Fotografiile alb-negru de la edi­ți­ile trecute, prinse de pereții interiori ai cortului, au și ele o lumină ver­zu­ie și dacă pînă acum literatura pă­rea să nu aibă culoare, acum ești convins că nu există alta mai potrivită, decît verdele crud de FILIT. Solistul își fixează chitara mai bine și-atunci cînd îți spune „No room for regrets here”, îl crezi pe cuvînt; pentru că vezi și tu, în jurul tău e loc doar pen­tru dragoste de muzică și de lectu­ră. Aproape de scenă, lîngă pere­te­le din stînga al cortului, un băiat ți­ne un cățel în brațe. E mic, maro și nu trec nici zece secunde că imediat a­pare cineva care să-l mîngîie.

Dansul de seară al scriitorilor

Cam în aceeași direcție, în mij­locul mulțimii, un bărbat scund, îm­brăcat cu o jachetă albastră, e singu­rul care dansează. Își mișcă mîinile, sare și îi îndeamnă și pe cei din ju­rul său să facă aceeași coregrafie, par­că învățată pe dinafară din clipul melodiei Asereje, a celor de la Las Ketchup. Cîțiva voluntari îl privesc, zîmbesc și încearcă să-i copieze miș­cările, într-un joc al stării de bine. În spatele sălii, un grup de scriitori pa­re pus pe șotii. Se opresc brusc din povestit mărunt și încep să danse­ze atît de diferit unii de ceilalți, de par­c-ai spune că și-a inventat fiecare pro­priul stil de dans, conform propri­ei scriituri.

Pauza dintre melodii lasă forfo­ta cuminte din sală să se așeze pes­te liniște. Cînd versurile solistului își fac loc, ca printr-o înțelegere dina­in­te stabilită, toată lumea tace. „As­tăzi iubirea se gătește/ Se-mbracă toată în alb.” Cuvintele vin dinspre sce­nă și răsună în Casa FILIT ca un descîntec. Dacă ești visător, îți imaginezi cum iubirea față de carte se-mbracă, de fapt, în negru – c-așa a­ra­tă tricourile FILIT, și că probabil or fi greșit băieții de pe scenă. Zîm­bești, mai arunci o privire prin sală, în­chizi ochii și dai o fugă pînă-n fața cortului, unde pare, de fapt, să se fi amplasat, fără vreun anunț oficial, o a doua scenă – pe care urcă poeți, pro­zatori și traducători cărora mu­zica, în interior, le-ar acoperi po­veș­tile.

N-ai cum să nu te întristezi cînd concertul se-apropie de sfîrșit. În Casa FILIT par să rămînă doar gazdele – atmosfera e destinsă și-n aer pluteș­te o seninătate fluidă, amestecată cu bucuriile mici ale tuturor revederi­lor. Cortul din Unirii își schimbă culoa­rea, te gîndești la versurile celor de pe scenă și, fără să eziți, le transformi în­tr-o promisiune pe care FILIT o face Iașului – „Să nu îmi ceri prea mult/ Și am să pot rămîne aici mereu”. Bi­ne, poate nu tocmai mereu, dar mă­car în fiecare toamnă.