Iris și circul lumii străin de public

Vineri seară, 29 martie, începând cu ora 19.00, la Ateneul Național din Iași, cei cinci artiști ai trupei Iris au călătorit într-o vreme a muzicii vechi, alături de publicul care-a vrut să le cunoască noul album – „Lumea toată e un circ”. Departe de trucuri și fanfaronade, muzica lor a părut să amintească celor din sală de vremuri trecute, iar gesturile pline de afecțiune ale oamenilor n-au făcut decît să dovedească ceea ce muzica poate, mai presus de toate, să facă – să unească spiritele din sală într-unul colectiv.

O bătrînică îmbrăcată într-un pulover purpuriu de lîniță se ghemuiește în scaunul prea mare pentru ea. Își ține mîinile împreunate strîns pe geanta așezată pe genunchi și își mișcă capul ușor pe ritm. „Mamă, e cu Cristian Minculescu? Vine, nu? Eu pentru el am venit”, spune și începe să cotrobăiască prin geantă. Scoate telefonul, caută evenimentul postat de Facebook de organizatori și suspină încetișor. „Of, nu e, și doar m-am uitat încă de acasă!”. Tonul plîngăreț n-are cum să nu te facă să-ți pară rău puțin pentru ea. Oamenii deschid ușile din stînga și dreapta rîndurilor de scaune ale sălii Ateneului Național din Iași în care urmează, începând cu ora 19.00, concertul de lansare al abumului „Lumea toată e un circ” al trupei Iris și-și ocupă locurile după numărători șoptite.

Cînd Andrei Bălașa și George Constantinescu apar pe scenă cu chitarele lor, oamenii din sală încep să aplaude și să-și ridice mîinile în aer. Pletele băieților de la Iris ar putea face orice doamnă din sală invidioasă, iar cînd noul solist, Costi Sandu, își ocupă locul în mijlocul celorlalți și ridică dintr-odată stativul microfonului în aer, publicul pare într-un soi de delir amorțit. Vocalistul e îmbrăcat tot în negru, iar vesta pe care-o poartă are un craniu uriaș pe spate. Își așază constant părul cu mîinile și sare neîntrerupt în timp ce dă startul concertului cu piesa Lumina zilei. Peste tot în sală e întuneric, iar lumina care-i învăluie pe cei cinci artiști ai trupei pare să fie transpusă, treptat în versuri – „Lumina, răbzate prin tăcere!/ Lumina, în suflet îmi apare/ Lumina, ce bate-n depărtare”. Versurile refrenului ajung și la doamna surprinsă de vestea că solistul cunoscut al trupei nu e prezent la Iași, iar cînd în sfîrșit își dezlipește mîinile mici de pe urechi, și îmbracă încetișor vestuța rezemată de scaunul din față și se ridică din scaun rapid, făcîndu-și loc spre ieșire.

Cușca, palatul sub acoperire

„Poți fi leu sau poți fi un cîine/ Cușca ta palat îți va fi/ Acest show e doar pentru tine/ Lumea-i un circ să știi”, cîntă Costi Sandu și piesa care dă numele albumului ajunge, în sfîrșit, să cunoască publicul ieșean. „Luminițe, haideți să vedem luminițe!”, spune vocalistul, în timp ce unii bătrînei din sală își scot telefoanele și le ridică în aer – fie că au lanternele aprinse, fie că nu. Un cuplu de tineri încearcă din greu să obțină un selfie perfect, în timp ce-și răsucesc capetele privind către telefon, cu spatele la scenă. Cei din spatele lor se uită nedumeriți trezindu-se cu fețele îndreptate către ale lor, iar un băiat din stînga pare că nu-și poate dezlipi ochii de la întregul moment. Atmosfera pe scenă amintește de un concert rock ușor învechit și nostalgic, iar în sală plutește un soi de înțelegere tacită și-o stare de bine comună.

Deși artiștii îndeamnă publicul să cînte împreună cu ei noile melodii de pe album, publicul pare că se lasă convins mai greu, iar atunci cînd microfonul lui Costi Sandu se-ndreaptă către sală, un murmur încetișor abia se distinge. Lucrurile se schimbă și sala prinde viață însă atunci cînd trupa schimbă registrul și se întoarce către piesele vechi ale formației. Melodia Baby convinge parcă automat cîțiva bărbați să-și treacă brațele peste umerii partenerelor lor și să le strîngă la piept. „Tu vei fi a mea/ Ca un răsărit de soare după noaptea grea” devine cea mai la îndemînă declarație de dragoste și rock-ul se transformă într-o muzică siropoasă, cum n-ai fi zis că este înainte să-i asculți pe cei de la Iris.

Nostalgic, plin de versuri știute pe din afară de pe vechile albume, și plin de un sentiment confortabil de familiaritate, concertul trupei Iris n-ar fi avut cum să nu-ți amintească de melodiile auzite la radio cu ani în urmă sau de emisiunile de care te mai loveai la televizor. Un concert ca o călătorie scurtă în timp, într-o vreme în care muzica trona asupra tuturor celorlalte mici bucurii, „Lumea toată e un circ” te-a lăsat să pleci numai cu gîndul că, după așa un spectacol, n-o să ți se mai pară deloc una așa cum o descriu ei – ci pură, inocentă și bine înfiptă în vechile ei obiceiuri.