Instrumente magice din lemn de Mikea

Concertul anunțat pentru 5 noiembrie, de la ora opt și jumătate a întîrziat să înceapă. Deși in­tra­rea a fost li­be­ră la concertul trupei din Ma­dagascar, nici ritmu­rile exoti­ce, nici imagi­nea lemuri­a­­nului King Julien, de­ve­nit între timp DJ, nu au re­ușit să a­tra­gă publicul ieșean în nu­măr suficient cît să um­ple sala „Gaudeamus” a „Casei de Cultură a Stu­den­ților din Iași”.

Pînă să cînte muzica am aflat po­vestea artistului, în ediție bilin­gvă – româno-franceză. Eve­­ni­mentul a fost organizat de Centrul Cultural Francez, fă­cînd parte din festivalul-concurs na­țional studen­țesc de muzică ușoa­ră „Iași Music Star”.

Theo Rako­to­vao este chita­rist și provine dintr-o re­giune ame­nințată cu despă­du­ri­rea, pe numele ei Mikea. În 2003 a fondat grupul ce poartă numele po­porului izolat din sudul Ma­da­gas­carului. De atunci a plecat în Eu­ropa în tentativa sa de a trage un semnal de alarmă asupra tăierii abu­zive a co­pacilor și pentru a-și pro­mova albumul cu cîntece popu­la­re africane. Produs cu spijinul Radio France Inter­na­tional, albumul a primit pre­miul De­cou­vertes în 2008.

Incantație studențească

Odată ce vorbăria și fumul me­nit să creeze suspans au fost epui­za­te, a apărut pe scenă Theo, cu o chitară mică și drep­tunghiulară cu pa­tru coarde – beko, după cum îi spun ei. A cîntat o baladă pentru început, de dra­gos­te pesemne, dată fiind emoția cu ca­re a trăit-o. Pentru public însă n-a fost important des­pre ce anume cîn­ta, ci felul în care o făcea. Dintr-un dia­lect african ce aduce cu japoneza, avînd în vedere abun­den­ța de „ț”-uri, n-am putut distin­ge decît „tu mami, tu mami, tu mami, zori au sumani”, un refren ritualic, in­can­tat, cu distincte influențe triba­le. Oricum, la final, după două se­cun­de de liniște profundă dictate de in­to­nația artistului, sala a izbucnit în aplauze.

Voodoo pe ritmuri africane

Pentru a doua melodie și-a fă­cut apariția și restul trupei Mikea. Mai precis percuționistul cu freza afro, cu tube africane lîngă setul nor­mal de tobe, apoi cel de la chi­ta­ra acustică cu freza afro, copii lei­te ale solistului Theo și basistul for­mației, un madagascarian cu o ciupitură de coarde ie­șită din comun.

Cei patru au zîmbit încontinuu pe parcursul călătoriei virtuale că­tre tărîmul lor natal, iar spre final Theo și-a luat ocarina de la gît și a în­ceput să-i zică „din fluier”. A ie­șit o ba­ladă africană de jale pe ca­re și ba­ciul moldovean ar fi fost in­vi­dios. Însă, în ciuda ritmurilor ve­se­le și triste reunite în aceeași me­lo­die, lu­mea a început să pă­ră­seas­că sala. „Sună foarte frumos, dar e aceeași linie melodică, mă plicti­seș­te”, s-a auzit din sală de la vreun spectator grăbit spre meciul Stelei. Într-ade­văr, melodiile parcă au semănat une­le cu altele, însă di­fe­rențele dintre ele au fost făcute de instrume­ntele tradi­țio­nale, care mai de care mai ciudate.

Ceva ce se­măna cu o coajă de rodie imensă cu o gaură în ea, lo­vită ritmic, a de­ve­nit un fel de dubă; un băț umplut cu pietre mici a dus cu gîndul la ve­chii șamani, iar alte do­uă bețe lo­vite între ele sub microfon au com­pletat atmosfera unui spectacol de voodoo modern. La fel am bă­nu­it și că „nini”, cuvîntul repetat ob­­se­siv, devenit laitmotiv al con­cer­tu­­lui, nu poate însemna decît na­tu­ră. Mai ales că artistul și-a prezentat în franceză, o altă melodie drept un cîntec despre despăduriri, secu­ri­­tate și dragoste pentru ceea ce ne în­conjoară. Ultima melodie a fost cîntată pen­tru doar o jumătate de sală, acea jumătate care apucase să se îm­barce la bordul vaporului de Ma­da­gas­car, spre a descoperi exo­tismul din col­țul uitat de lume și ritmurile primare ale junglei africane, aduse în zilele noas­tre.

Alex VARNINSCHI