În prima bancă

La fiecare întoarcere de toamnă în Iași studenții abia așteaptă să vadă ce s-a mai schimbat în barurile lor pre­fe­rate, ce locuri noi s-au deschis, dacă s-au mai schimbat prețurile și ce oferte la cafea și vin fiert îi așteaptă în orașul tinereții lor.

Nici nu ne-am odihnit bine după ce-am lăsat gențile cu haine în noile camere de cămin și ajungem la una din aceleași mese de lemn din Ta­ver­nă la care ne-am tocit coatele și cămășile în ultimii trei ani de zile. Aici, la fel ca acum trei luni, berea la sticlă-i rece și muzica trebuie sa fie neapărat la volum ridicat ca să se-audă chitara mai tare ca maneaua de la birtul de lîngă. Aici lumina e mereu difuză și lumea binedispusă după nouă seara, cu chef de vorbă și nici un gînd de-a ajunge acasă mai devreme de trei dimineața, oricîte cursuri și laboratoare ar avea a doua zi.

De fapt, nici nu mai contează dacă știi sau nu să cînți, totul e să fii la fel de amețit ca cei care te-ascultă.

În Hand e un concert, nici un trebuie să știi cine e și ce cîntă, doar să te bucuri de zîmbetul tipei noi de la bar și de berea rece, în timp ce cauți oameni cunoscuți prin întunericul din local. Și cu fiecare prieten pe care l-ai lăsat la începutul verii și l-ai descoperit acum îți pare mai bine că ai revenit în Iași și cu fiecare strîngere de mînă ai impresia că berea, deși la cutie, are gust mai bun și mai proaspăt.

Spre dimineață ajungi în Voyage, unde lumea se simte atît de bine că nu-ți mai dai seama cine cîntă bine la chitară sau care doar știe cum să lovească strunele cît să nu le rupă. De fapt, nici nu mai contează dacă știi sau nu să cînți, totul e să fii la fel de amețit ca cei care te-ascultă și sînteți pe-aceeași lungime de undă, toată lumea se-nțelege.

Cel mai greu e să ajungi la stația de tramvai, să încerci să prinzi măcar patru ore de somn pînă la primul curs. Așa că șansele foarte mari sînt să adormi pe-un grup de patru, cinci scaune și de-aici direct în banca în care, la fel ca acum șase ore, încercai să-ți ții capul drept.