In echipe de gura altora

Pentru că Anastasia este o persoană strașnic de serioasă, Alexan­dra are „mișcări circulare din cap” ne­maivăzute și Lucian crede că este tatăl jurnalismului din Iași. De ace­ea, a trebuit să mergem la Du­rău, să încingem grătarele, microfoanele și călcîiele printre pauze de spart ba­loa­ne, ghicit melodii sau jucat tenis de masă cu plămînii.

Ne-a trebuit team-building și  de asta ne-am postat la șapte dimineață în fața Casei de Cultură a Stu­den­ților. Am îmbarcat bagajele și unii pe alții în autocar, am trezit radioul și ne-am împrietenit cu Ionuț, șofe­rul nostru, în pauzele “de tufiș” și de cîteva țigări. Nu ne cunoșteam mai de­­loc, deși am lustruit aceleași bănci pentru doi ani și jumătate de faculta­te. Și, să fim sinceri, nu credea ni­meni că ne vom cunoaște mai bine după un weekend petrecut închiși în același hotel, însă cu aceleași biseri­cu­țe. Dar am încercat marea cu sa­rea și am ieșit cîștigați.

Spiritele însă nu s-au destins din pri­ma seară. Oboseala drumului, o­re­le de jocuri și foamea (pentru că ul­timul cartof l-am rumenit pe la 11 noaptea) i-au făcut pe unii să suspi­ne, iar pe alții să se plîngă răspicat că au renunțat degeaba la un weekend de mers în club sau shopping intensiv. Degeaba a încercat Adrian să tre­­­zească lumea cu cîte o populară bine plasată printre cele mai ascultate me­lodii din discotecile din Iași.

Doar petrecă­reții mai aveau ochii împăienjeniți.

Doar Georgiana s-a prins cu Lu­cian la o bătută, dar pe el îl de­ranja spa­tele de pe vremea cînd ju­ca fotbal și au renunțat repede. Însă, după ce-am mîncat bine, ne-am strîns în ju­rul maestrului Jimi Hen­drix, cu­noscut și sub numele de Paul, ca să-i as­culte melodiile pe ritmuri latine, pre­­sărate cu puțină vot­că. Fă­ră lă­mîie.

A doua zi a fost ziua dezvă­lu­ri­lor. Cu un somn zdravăn în spate, mulți dintre tineri au îndrăznit chiar și un zîmbet după ce și-au băut ca­feaua de la ora 10. Doar petrecă­reții mai aveau ochii împăienjeniți și abia se mișcau în timpul gimnasticii de dimineață. Începuseră jocurile. Și au mers mai repede fără plumbul din picioare de ziua trecută. Iar du­pă ce ne-am antrenat mințile și picioa­rele, doar burțile au rămas ge­mînd. Focul însă nu a ținut cu noi și i-a trebuit o oră să se aprindă, în ciu­da sur­ce­lelor tăiate de Leonaș și a vîntului pe care îl făcea Bogdan. A ieșit însă cea mai bună mîncare din toată excursia, dar poate a contat și faptul că mulți erau la stadiul în care, dacă ar fi mîncat cartofi cruzi, ar fi zis că e caviar.

În final, dintre toți, Paul a fost sin­gurul care a rămas cu o întrebare. Și-a pus pînă la urmă Flori silicoane ca să scape de examen sau nu? Și da­că da, de unde poate să își ia și el o pereche?