Fericirea se ține cu vitamina C

E marți, 17 octombrie, și în Sala Mare a Teatrului „Lu­ceafărul” aerul pare să se încălzească cu fiecare res­­pi­ra­ție. Oamenii care intră pe cele două uși largi deschise se leapădă repede de geci și își potrivesc din mers ochii către un loc mai strategic – mai în față, ca să poată pri­vi cum mîngîie Maxim Belciug corzile chitării sau puțin mai în spate, ca s-o poată zări pe Maria Răducanu flutu­rîndu-și energic mîinile în timp ce ordonează frumos versurile de la „Minciuna”. „Abia aștept să înceapă”, zi­ce o fetișcană de vreo 20 de ani, în timp ce frămîntă cu de­getele cusătura de la o geantă maro. Pe mijlocul scenei, în umbra luminilor roșiatice două scaune stau într-o per­fectă tăcere, reproducînd parcă o scenă dintr-un film mut. Deși mai este puțin timp rămas pînă să înceapă concertul, oamenii s-au așezat deja cuminți pe rîndurile vi­șinii și stau cu ochii ațintiți spre cortină. Cînd ceasul anun­ță ora începerii, mantaua roșie se crapă la mijloc și de du­pă ea ies zîmbind cei doi cîntăreți. El, Maxim Belgiuc, are părul strîns la spate și cu mișcări lente, se pitește pe cen­­trul scaunului din dreapta, trăgîndu-și chitara aproa­pe pînă cînd dă naștere unei simetrii. Ea, Maria Ră­du­ca­nu, poartă o rochie neagră și părul vîlvoi și atunci cînd își mișcă mîinile face sunetele să se unduiască către pub­lic ca niște baloane de săpun proaspăt suflate.

Seara debutează cu două piese în spaniolă și una în franceză, după a căror oscilații publicul își potrivește bătăile inimii. Mulți par că au încetat să mai respire ca nu cumva să-i strice ritmul și să rateze vreo notă înaltă, căci toate cîntecele ei capătă asemenea tonalități. Pe rîndurile de sus, două cupluri, fiecare cu cîte un copil pînă într-un an, privesc încîntați spectacolul. Din cînd în cînd, cînd unul dintre cei mici scîncește, unul dintre părinți îl ridică mai puternic în brațe sau îi dă un ghiont partenerului cît să înțeleagă c-ar fi timpul să intervină ca să salveze situația. Cei mici îngînă la unison, așa că de­vin repede parte a peisajului artistic și-i acom­pa­nia­ză pe cei de pe scenă. „Noi nu vrem să fim geniali, noi vrem să fim trimbulinzi” spunea Nichita Stănescu în poezia „Cîntec în doi” și tot asta spuneau Maria și Maxim pe afișul de la intrarea în teatru. Deși trebuiau să cînte timp de două ore, vocea Mariei n-a rezistat decît o singură oră. „Dacă vă întrebați de ce vocea mea prinde oscilațiile acestea să știți că sînt răcită”, rîde Maria Răducanu și-i face semn cu batista lui Maxim ca să dea drumul me­lo­diei următoare. Chiar dacă timpul a fost mai scurt, în cele aproape 60 de minute artiștii au trecut printr-o suită de cîntece, în rusă, engleză, franceză, spaniolă și ro­­mână.

La final, cu glasul aproape stins au adăugat, chiar înain­te de a dispărea iar prin crăpătura cortinei, „Fiți fe­riciți, luați vitamina C!” și printre rîsetele s-a mai auzit doar clinchetul cerceilor mari, împrăștiați printre buclele ar­tistei.