Comedie în trei cîntată printre nebuni

Ieșirea de miercuri seara în „La Bază”, unde Ada Milea, Bobo Burlăceanu și Anca Hanu și-au adus fiecare desaga de versuri, nu a semănat deloc cu o seară liniștită la un concert folk cu povești cîntate. „Concert`n IAȘI” a fost mai degrabă un spectacol de teatru și muzică pusă în scenă de cei trei artiști. Plini de umor și carismă, cîntăreții și-au adus „jucăriile, au dansat, au strigat, au grohăit și au cîntat melodii de pe toate albumele, furînd publicului aplauze prelungite și hohote de rîs care umpleau tot pub-ul de la un colț la altul.

Chiar de la ora 21.00, Baza era ne­încăpătoare, iar chelnerii cu greu fă­ceau față mulțimii de oameni a­du­na­te la bar pentru a comanda, care mai de care, cele mai sofisticate cocktai­luri și cele mai nebunești amestecuri de shoturi. În decorul verde al loca­lu­lui, pe scena improvizată, cei trei ar­tiști par niște copii care se joacă cu instrumentele și cîntă mai­mu­ță­rin­du-se după fiecare vers. „E o mus­că pe perete, nu vreau să o omor/ Fiind­că și eu sînt ca ea, doar că nu știu să zbor”, cîntă Bobo și lovește aerul cu o lingură de lemn, în timp ce imită cu un intrument micuț zumzăitul perfect al unei muște. „Urmează niște pie­se de sezon”, ne anunță Ada Mi­lea, iar spre amuzamentul publicului ea ne mărturisește că are „o sanie în pod, dar n-o dau jos că nu-i co­mod”.

„Văd că vă plac doar melodiile pe care nu le știm”, constată Ada și con­tinuă mărturisind că „piesa care ur­mează o știm atît de puțin că trebuie să ne uităm pe versuri” și ia din spa­te două foi și le împarte rîzînd co­le­gilor.
Grimasele amuzante pe care le fac aceștia la fiecare vers, fac deliciul oamenilor care stau la masă și pri­vesc spectacolul nemișcați. După ce cîntăreții ne spun povestea porcilor ca­re taie oameni la Ignat, aceștia ur­mează să ne mărturisească do­rin­țe­le pe care vor să i le spună lui Moș Cră­ciun, dar și ce urmează dacă nu li se îndeplinesc – „Moș Crăciun dacă nu faci ce îți spun/ Mă răzbun”.

La ju­mătatea piesei, o femeie brunetă se ri­dică și, cu mîinile în aer, strigă că ea vrea ca cineva să-i explice melodia, dar nebăgată în seamă de nimeni se a­șa­ză resemnată jos, la insistențele par­tenerului. „Vreau ca toată lu­mea să danseze din buric/ Vreau să fac un cîntec fără să îl explic”, cîntă Ada în­locuind ultimul vers pentru ai răs­pun­de femeii care, mustrată de cei de la masă, stă acum liniștită pe scaun con­tinuînd să bea din paharul cu vin.

Balada unui cuțit

Pentru că instrumentele pe care a­ceștia le folosesc sînt efectiv ju­că­rii, întreg concertul este ca o joacă, iar cei trei se comportă ca niște copii care se dezlănțuie pe scenă. Urmează ca Ada Milea să ne prezinte o melodie despre vecinul său, iar dacă la înce­put aceasta pare că șoptește versurile ca pe un secret, cînd vine refrenul, a­ceș­tia aruncă cu intrumentele pe jos și dau din cap exact ca niște rockeri. Vă­zînd că publicul fredonează pie­sa, Ada complotează cu Bobo și Anca pen­tru a-i păcăli pe cei prezenți, iar cînd trebuie să cînte refrenul a do­ua oară, ea revine la prima strofă lă­sîn­du-i pe oameni să cînte jumate de vers singuri.

Pentru piesa „de dragoste” ce ur­mează, Anca pune instrumentele deo­parte și începe, cu greu, să își scoa­tă papucii maro care sînt legați cu două rînduri de șireturi. Cei doi se uită la colega lor și zîmbesc cînd a­ceas­ta își pune în loc niște zor­nă­i­toare colorate, „moment regizoral” ce stîrnește hohote de rîs printre cei pre­zenți. Fixînd cu privirea cîțiva bă­ieți din primele rînduri, Ada ne măr­turisește foarte serioasă cum își re­zol­vă ea problemele de zi cu zi „a­ră­tînd un cuțit”. Dar ce pare a fi la început un cîntec vesel pe care toată lu­mea îl fredonează, ea ne relatează spre final că nu toate au rezolvare da­că folosești cuțitul. „Dar m-am în­dră­gostit, el era simpatic și mi-a zîm­bit. Eu i-am arătat un cuțit, iar el a fu­git”, cîntă ea cu zîmbetul pe bu­ze. „Din lipsă de distribuție, Anca va in­terpreta sirena, dar și marinarii”, ne anunță Ada introducînd următorul cîn­tec și atrăgînd atenția că cel de-al patrulea membru al trupei, Cristi Rig­man, lipsește în această seară.

Cu o pungă de pînză desenată cu doi ochi și o gură zîmbitoare cu dinți pe cap, Bobo se deghizează într-un om de zăpadă a cărui poveste înce­pe din frigider și continuă într-o că­su­ță unde totul este făcut din zăpadă. Din păcate, descoperim spre final că totul a fost doar un „vis tîmpit”. A­ceș­tia completeză fiecare piesă cu bu­căți de operă sau cîntă precum cei din triburile africane dînd în ace­lași timp din mîini, picioare sau zor­năi­toa­re. „Baila , hulahoo”, „ailalala hu­la­lae”, îngînă aceștia după aproape fie­care cîntec, dar și noi după ei le­gă­nînd mîinile în aer.

Cînd aceștia anunță încheierea con­certului, publicul, ridicat în picioare, nu se oprește din aplaudat pî­­nă cînd cei trei nu își aduc din nou in­trumentele și își reiau lo­cu­ri­le î­na­poi pe scenă. „Ei bine sîntem obosiți, dar atîta o să cîntăm pî­nă o să începeți să plecați singuri”. Energia pe care o transmit, na­tu­ralețea și carisma pe ca­re o au cînd interpretează fiecare vers îi fac să fie atît de îndrăgiți în­cît ne lasă impresia că pe scenă sînt, de fapt, niș­te copii care au îmbrăcat pentru o sea­ră costumele de adulți.