Balul la care valsul nu s-a dansat

Am pășit în Viena secolului al XVII-lea fără să întoarcem acele ceasului și fără ca măcar să ne luăm rochiile vaporoase, atent rostogolite pe crinolină și fără să purtăm frac. Vineri seară, 10 ianuarie, de la ora 19.00, în Palas Mall, timpul nu doar că s-a oprit în loc, ci ni i-a adus mai aproape pe Johann Strauss, Hector Berlioz, Piotr Ceaikovski, sau Giuseppe Verdi.

Pentru că valsul este simbol al Austriei, iar venirea noului an este mereu sărbătorită cu astfel de mu­zică, difuzată la radio, „Con­cer­tul de Anul Nou” s-a auzit pentru do­uă ore și pînă în România. Din mî­na dirijorului Marcian David au scă­­părat furtuni, liniști și întrebări pe care Filarmonica de Stat „Mol­do­va” și corul Filarmonicii „Gavriil Mu­si­cescu” le-au înveșmîntat în gra­ție și eleganță.

Seara de bal nu a început cu de­monstrația unui dans circular și nici cu mișcări grațioase ale bra­țe­lor și ale picioarelor. Valsul vienez, în forma lui cea mai pură, în varianta sa inițială, se spune că a fost făcut pen­tru a fi ascultat sau dansat prin intermediul simțului auditiv. De la început, invitația la dans ne este ofe­rită sub forma unui schimb. Toată atenția și toate privirile să fie în­drep­tate către scenă. Iar noi, ascultători, așteptăm să înceapă momentul ba­lu­lui. Cu mîinile împreunate în poa­lă, indiferent de vîrstă, aprobăm dînd dis­cret din cap.

Mișcări în trei timpi

Și deși sala de bal este îm­păr­ți­tă în instrumentiști costumați în alb și negru, spectatorii sînt asemenea unei grădini cu flori colorate. De la roșu la verde și de la cei mai tineri pînă la cei mai în vîrstă, ei sînt cei care dau via­ță unei încăperi mult prea liniștite pen­tru un bal. Plînsul unui contra­bas, atins parcă cu niște degete ima­ginare care abia apasă pe corzi, dă naștere unei adieri proaspete. Fără a înfiora, ritmul pe care acesta îl por­neș­te nu este tînguitor, ci umple un gol pe care îl resimțim. Înduio­șa­rea.

Palmele dirijorului se unduiesc de la stînga la dreapta, asemenea unor va­luri liniște, calme, pe care pare să le ți­nă captive.

Cu mîinile ridicate ca un pă­pu­șar, dirijorul trage de niște ațe ima­ginare, instrumentele fiind as­cul­tătoare asemenea unor marionete care zîmbesc și se întristează doar cu o atingere. Degetele violo­niș­ti­lor tremură și apasă corzile, scoțînd un sunet care te poartă de la visare, la o condamnare a sentimentelor. Ceva ne face să transpirăm și să căutăm cu ochii locul din care pornește sunetul. Palmele dirijorului se unduiesc de la stînga la dreapta, asemenea unor va­luri liniște, calme, pe care pare să le ți­nă captive. Publicul care stă cu ochii ațintiți către sala de bal este amuțit. Nu aplaudă și aproape că nici nu cli­pește, ci înghite în sec cerînd un răs­puns. O femeie al cărei păr alb te duce cu gîndul la poveștile de iar­nă, închide ochii și își ține capul în pal­me, așteptînd ca degetele dirijo­ru­lui să se ridice în sus marcînd finalul pri­mului vals. Soțul său nu o atinge, ci se uită la ea, sorbind melodia de pe bu­zele sale. Nici unul dintre ei nu apla­udă, ci își strîng mîinile la piept.

Din cele 140 de valsuri ale lui Strauss, publicul recunoaște din pri­mele secunde „Dunărea albastră”, vals pe care cei aflați în picioare nu se pot abține să nu îl danseze. Prin­zîn­du-se de mînă pe holurile mall-ului, doi tineri își întind brațele și se învîrt în sensul acelor de ceasornic, ajun­gînd în ritm de dans pînă la pri­mul etaj. Pe valurile Dunării se dan­sează legănat sau cu un număr li­mi­tat de pași, accentuîndu-se pe parcurs intensitatea viorilor.

Dirijorul clipește din ce în ce mai sacadat, iar instrumentele stîrnesc o vijelie pe care nu o mai poate stă­pî­ni. Contrabasul vibrează surescitat, dînd tonul viorilor și tobei care bate în­fun­dat în ritmul unui marș. Un alt ritm, mai grav și mai alert, însă care nu a știr­bit din autenticitatea valsului vie­nez din secolele trecute.

Mădălina OLARIU