1.000 de „da” pentru concertele însorite de dimineață

E sîmbătă, 6 aprilie; lumina dimineții își face loc prin ferestrele mari ale noului Acaju și se oprește pe fețele oamenilor care se plimbă de ici colo purtînd parcă mîndri felii gălbui de soare pe obraji, de la un etaj la altul al cafenelei. Se împotmolesc, din cînd în cînd, pe trepte ferind încetișor un copil care încearcă fie să se cațere, fie să-și îngrămădească mai bine o pernă în care să se cuibărească și să-i aștepte pe băieții de la The Mono Jacks să cînte. E aproape ora 13.00, în aer e un miros puternic de cafea și suc de portocale și o stare de bine fluidă se întinde peste tot odată cu murmurul nedeslușit al vocilor de părinți și copii.

Un „brunch acoustic session”, așa cum cei de la Showberry, SCC Services și Radio Guerrilla, care i-au adus la Iași pe cei patru membri ai trupei „The Mono Jacks”, l-au numit, concertul a reușit să strîngă un amalgam de oameni diferiți, pe care îți vine să crezi că numai muzica i-ar fi putut uni și convinge să-și petreacă începutul unei zile de sîmbătă împreună. Doru Trăscău, Andrei Zamfir, Cristian Chiru și John Ciurea își ocupă locurile din dreptul instrumentelor care-i așteaptă pe scena din lemn proptită fix în mijlocul localului. Înconjurați de flori agățătoare, rîsete scurte și siluete mici care-ți dau impresia că ai năvălit la grădiniță, în mijlocul unei serbări menite să celebreze venirea primăverii, băieții își încep cîntarea. „Aici începe totul”, spune vocea lui Doru Trăscău și, odată cu ecoul ei, zîmbetele încep să se lipească de fețele celor din sală. Proptiți pe trepte, pe marginile din lemn ale postamentului de sus sau rezemați de scaunele aranjate strategic la etajul al doilea, oamenii încep să șoptească versurile odată cu solistul. Cînd Doru își continuă piesa spunînd „Aici se și termină”, n-ai cum să-l crezi, așa că doar te concentrezi identificînd lumina care se-ascunde, despre care vorbește mai departe, în versurile lui.

Toți îmbătrînim, dar nu sîmbăta în Acaju

Pe treptele din stînga scenei, o fetiță îmbrăcată în roz, cu părul coafat în două comițe scurte și rebele își proptește mîinile în jurul gîtului tatălui ei. El începe să se miște și să bată din picior pe treptele de jos, iar cînd gîndurile tuturor la refren „nu dorm”, își mișcă împreună corpurile într-o coregrafie parcă exersată îndelung înainte. Dacă nu lăcrimezi și-ajungi să prinzi vesel și deloc înduioșat melodia următoare, „We are all getting older”, în care bătrînețile oricum deși cîntate nu îndrăznesc parcă să-și facă apariția nicăieri, o să-i vezi pe cei patru membri ai trupei cum se transformă într-un soi de instrumente umane. Scaunele se mișcă din loc, bețele tobelor par că țin ritmul singure, iar ideea că niște oameni s-au apucat să transforme sunetele în muzică, și nu invers, că sunetele i-au transformat pe ei în muzică, nu ți se mai pare deloc una plauzibilă.

O fetiță cu păr șaten, lung pînă la brîu, cu bretonul tăiat drept deasupra ochilor, se agață cu mîinile de scena din lemn și începe să danseze. Își mișcă pletele ca un rocker profesionist și nimeni nu se încumetă s-o deranjeze. Băieții de pe scenă îi zîmbesc, oamenii care trec o ocolesc cu grijă și bucuria ei molipsitoare ajunge, treptat, la toată lumea. „Nu mă întrerupe/ Nu ești bun de nimic/ Nu purta blugii rupți/ N-ai înțeles nimic”, din „1000 de da pentru fiecare nu” sună dintr-odată ca o serie de cuvinte pe care copiii din sală o să o audă doar în muzică. Stai, te uiți la ei, zîmbești pînă îți amorțesc maxilarele și-ți spui că pe bună dreptate, pînă să fi ajuns să spui 1000 de da unui „brunch acoustic session” plin de copii bucuroși peste tot prin Acaju, n-ai înțeles nimic din orașul ăsta și muzica lui.