Michael Moore și păcatul capitalist

Dacă mergeți la filmul „Ca­pi­ta­lism: o poveste de dragoste”, mergeți cu tot bagajul de critică pe care-l de­ți­­neți. Cu același bagaj s-au dus și cri­ti­cii est-europeani, care l-au invitat po­li­ticos pe Michael Moore să dea Ame­­rica pe o țară comunistă, mă­car pen­­tru cîteva luni. La drept vor­bind, lui Moore nu i-ar strica o lec­ție de is­to­rie în afara Americii și, poa­te, o cu­ră de slăbire pe model nord-coreean. În­­să și o tabără și cea­lal­tă au în minte ex­­tremele.

În primul rînd pentru că exis­tă socialism și so­cia­lisme, iar re­gu­­la se aplică și în ta­bă­ra capitalistă. Exis­­tă un socialism de tip suedez, per­­fect digerabil și pre­ferabil genului de capitalism ex­trem pe care îl ia Moore în răspăr, cel corporatist. La fel cum există ex­pe­rimentele dezas­tru­oase din fostul bloc socialist și ca­pi­­talismul moderat din țările eu­ro­pe­ne.

„Cred că am ratat pa­sajul din Bi­bli­e unde scrie că Iisus e capitalist”, spu­­ne la un moment dat re­gizorul, du­pă ce doi pastori americani declară de­­finitiv și fără echivoc „e diabolic, e con­­trar a tot ceea ce în­seam­nă binele. Ca­­pitalismul e rău, de ace­ea trebuie eli­­minat”. Și noi, cu to­ții, am ratat pa­sa­jul în care scria că Iisus ar fi, dim­po­­trivă, socialist. Ar­gu­mentul de mai sus e din seria „nici lui Dumnezeu nu-i place” și nu are mai multă im­por­tanță, în logica de­mon­strației, de­cît „Car­mina Burana” pu­să, cu o gra­vi­ta­te amuzantă, pe fun­dalul unor gra­fice.

Dincolo de asta, însă, Moore „has got a point”. Încearcă să demon­stre­ze cum a fost furată America de cor­­po­ra­ții și cum guvernul mai are foar­­te pu­ține sfori prin care să poată di­­rija sis­temul. Dovadă răspunsul nă­u­­citor la o simplă întrebare: „Ce s-a în­tîm­plat cu cele 700 de miliarde de do­lari din planul de salvare a băn­ci­lor?”.„Nu știu. Potrivit legii, băn­ci­le nu trebuie să ne dea socoteală.”, spu­ne Elizabeth Warren, președinta Co­mi­siei de supraveghere a secto­ru­­lui ban­car din Congres.

Poporul ame­­ri­can a dat, prin urmare, 700 de mi­­li­ar­de de dolari din banii proprii u­nor ban­cheri, fără a avea dreptul să în­­tre­be vreodată ce s-a ales din ei. Cum a fost posibil acest jaf perfect le­­gal e puzzle-ul pe care îl dezleagă par­­­țial Moore, în documentar. Foști di­­rectori de corporații metamorfozați în consi­li­eri financiari și congresmeni au schim­bat legislația, de-a lun­gul ani­lor, în favoarea lor. In­dus­tri­a ali­men­­ta­ră, cea farmaceutică, sis­te­mul de să­nă­tate – toate au scăpat de sub con­tro­lul statului.

Un „detaliu” revelator despre cît va­­­lorează individul în calculele cor­po­­­rațiilor îl reprezintă o clauză se­cre­tă denumită sarcastic de asiguratori și an­­­gajatori „dead peasants”. Com­pa­ni­­ile încheie asigurări pentru angaja­ții lor – pe care aceștia le achită din sa­­la­riu ani la rînd și încasează, în ca­zul mor­ții lor, profitul. „Ești mai va­lo­­­ros mort decît viu pentru unele com­­­pa­nii”, comentează cinic un avocat spe­ci­a­­lizat pe astfel de cazuri. În ace­­lași spi­rit al profitului, 6500 de co­­pii au fost ținuți ani întregi într-un cen­­tru de co­recție privat fără să aibă ne­­voie, din ca­uza unui judecător a­flat în tandem cu proprietarul centrului.

De anomaliile pe care le-a dez­vol­­­tat sistemul american în ultimii 30 de ani se ocupă (din ce în ce mai) mul­­­te documentare. De la „The Cor­po­­­ration”, „Zeitgeist” sau „Sicko” la „Food Inc.” Cel mai puternic stat din lu­­­­me devine personaj negativ în propriul său film. Cetățenii americani își aș­­­teaptă Superman-ul, la fel cum ro­mâ­­­nii îi așteptau pe americani cu o­chii spre cer. Singurul mare pericol es­­­­te ca această aversiune împotriva ca­­­­pitalismului corporatist să nu se trans­forme într-o dragoste irațională pen­­­tru un socialism extrem, deja testat, deja eșuat.

Florentina CIUVERCA