Iubita

Eliza stă pe-o parte în pat, în­ve­lită cu un cearșaf mare, alb, de spital. De azi dimineață butonează un te­le­fon cu touch-screen și, din cînd în cînd, răspunde cu vocea joasă: „Sînt bine. Da, da, da, sînt bine”. La cap are atîrnat un mănunchi de banane și un teanc de calmante. Azi a înghițit un pumn de pastile, ca să amor­țeas­că cu totul. Diseară mai ia un pumn, ca să doarmă dusă.

La ușa salonului bate infirmie­ra, mieroasă ca o căpșună trîntită într-un borcan cu zahăr: „Iubita, vrei un ceai?”. Nu vrea nimic. Eliza are 24 de ani, ochii triști și înjură cu rău­ta­tea unei femei care a fost jupuită de trei rînduri de piele într-un spital, în timpul unei operații de apendicită. Pan­samentele albe îi sunt lipite de la gleznă pînă la mijlocul spinării, iar ea stă îndoită de durere. O ustură. Prin unele locuri, rănile roșii au pocnit și au trecut de feșele albe. Se uită la ele și plînge surd, trecîndu-și o mînă pes­te șoldul bandajat. Iar plînge. Lu­mea trece pe lîngă ușa salonului ei, s-o va­dă ca pe amărîta lumii, arsă pentru că electrocauterul a luat foc în sala de operație, iar în contact cu io­dul de pe pielea ei a făcut flamă. Eli­za este pen­tru tot spitalul „iubita”. Ieri, după ce-a sunat la televiziuni să poves­teas­că cum a fost tratată într-un spital de stat, era „țiganca care face scandal”.

„Taci, mamă!”

„Mama lor de nenorociți! Abia cînd i-am întrebat ce e cu fașele de pe mine mi-au spus că a luat iodul foc în sală. Dacă și-au cerut scuze? Mi-au spus să tac, că-s țigancă!”. Spi­talul vuiește. La televizor e breaking-news, cu aceleași imagini: un pi­cior pîrlit de sus pînă jos și-un me­dic care nu știe cum să-i pară rău. El a o­perat și așteaptă ancheta. Sau ex­per­tiza. Sau voia lui Dumnezeu, pentru că, pînă la urmă, tot aia e. Oricum, el nu e de vină că masa de operație a lu­at foc, iar flăcările mari au ars-o pe Eliza, cît să-i lase o cicatrice de-un metru. Asistentele chi­co­tesc prin sa­loane, iar portarul e certat în gura mare de infirmiere că „dă drumul la televiziuni în spital”, așa cum dai dru­mul cîinilor cînd ai im­pre­sia că te pîn­desc hoții. Părinții fetei stau lîngă ea. Au un nod în gît și-o furie de nu pot să și-o stă­pî­nească. „Taci, mamă!”, ți­pă Eliza, în timp ce femeia a adu­nat în salon toți dumnezeii și morții lu­mii și le-a dat drumul pe gură. Pes­te o săptămînă ar trebui să-și ia fa­ta aca­să, așa, be­tea­gă. Asta în timp ce spi­talul primește cu zîmbete controa­le și anchete.

Ionela SĂVESCU