După 27 de ani

Mă întreb cum percep studen­ții noștri de-acum nebunia stu­denților din urmă cu 27 de ani care au ieșit în stradă fiindcă nu mai suportau condițiile mizerabile din amfiteatre și cămine. Fiindcă de la dezideratul „Vrem apă să ne spălăm și lumină să-nvățăm!” a pornit pre-revo­lu­ția din Iașul universitar al anului 1987. De la o exasperare cruntă a cuțitului ajuns și trecut prin os. Era frig, era întuneric și era impo­sibil pînă dincolo de Dumnezeu. După cum spun adulții de-acum, „rebelii” de-atunci, revolta a fost spontană și s-a întîmplat să crească într-o manifestare de pro­porții universitare asupra sistemului. Fiindcă pe-atunci a face o facultate însemna să dormi în camere înghețate bocnă cu prize sigilate, să n-ai parte nici mă­­car de apă rece, să dîrdîi în săli de clasă și să nu ai voie să stai cu fesul pe cap dacă profeso­rul de socialism nu permitea asta. Dar, Doamne, cum puteau unii să facă și să suporte asta și, mai ales, de ce? De ce-ai fi scris toate prostiile alea cu mîinile înghețate?

Fără a cădea în idei preconcepute de tipul „facultatea nu mai e ce-a fost” sau „studenții de-acum sînt proști”, trebuie să admitem că studenții de-acum sînt altfel. Fiindcă s-au născut cu libertatea curgîndu-le nonșalant prin vene. Studenții noștri de-acum nu așteaptă cuțitul să le ajungă la os. Îl smulg direct din mîna profesorului sau „dau dracului” sis­temul care mai încearcă să li-l strecoare printre coaste. Ei au opțiuni, își permit să facă alegeri. Pentru ei înfruntarea nu este o mare scofală, este un drept. Dacă ceva nu le convine, ripostează.  N-au ce să pățească. Ei nu au cunoscut frica, nu au cunoscut frigul crunt. Acela care para­li­zează creierul, la propriu. O sală cu pereți care se coșcovesc sau care are scaune prea tari ori nu are proiector este o ofensă. Foarte bine, n-au decît să sară peste acel curs, care-i problema? N-ai condiții, nu te duci. Și profesorii sînt perfect de-acord cu asta, să nu credeți că ei n-au prins între timp gustul libertății.

Cum să-și mai strige studen­ții, în vremurile astea, dreptul de a învăța? Asta e o obligație, un cal­var, un supliciu. Poate mai de­grabă au dreptul de-a fi tratați cu delicatețe, de-a fi menajați, de-a fi rugați să poftească să-și facă te­mele, să citească măcar pe diago­nală „cursul acela idiot”. Și cel mai probabil, mai au și dreptate.

După 27 de ani e căldicel totul aici, la noi, în Iașul universitar. Libertatea asta în loc să facă facultățile să freamăte de dorință de cunoaștere, le-a aruncat în de­ri­zoriu. Degeaba apă, degeaba lu­mină. Ceva e mai putred ca ni­cio­dată. Și face mai mult rău decît comunismul și cenzura. Dar poa­te că nu e libertatea. Și nimeni nu pare să-și dea seama ce anume. Cu atît mai puțin eu, care nu înțeleg cu-adevărat nimic din toate astea. Poate fiindcă am 27 de ani.