De mînă cu doliul și vina

„Cinci tineri au vrut să lanseze un album și-au pornit o revoluție” – ăsta era unul dintre mesajele întinse pe pancarte, scandate sau scrise pe hîrtiile oamenilor care-au ieșit să protesteze anul trecut. În 2015, pe 30 octombrie, s-a murit. În București, în urma incendiului din clubul Colectiv, au murit 64 de tineri, iar alți aproape 150 au fost răniți și-au rămas cu imaginea unui film horror derulat la infinit în memorie, tot restul vieții.

Niciodată pînă atunci nu mi-a fost dat să văd o mișcare de solidaritate socială mai amplă. Imediat după anunțarea tragediei, paginile de socializare au început să tremure de la greutatea maldărelor de mesaje cu liste, medicamente, firme care pot să acorde ajutor gratuit familiilor sau cu îndemnuri și mobilizări ale oamenilor doritori să meargă și să doneze sînge. Am fost șocată și-am zis că sînt martora unui fenomen social cum României rar i-a mai fost dat să vadă.

În jurul generației mele, de-atunci, pare că s-a format un soi de clei din care ți-e greu să te tragi în afară. Fac parte dintr-o generație care, conștientizînd ce s-a întîmplat, a ajuns să poarte cu ea amintirea unei tragedii și care, de-atunci, odată cu trînta luată de peretele realității, și-a dat seama că e vinovată. Și-a dat seama că prin tot ce nu aude, nu vede, nu face – se afundă într-o vinovăție colectivă.
N-a stat degeaba, a plîns furioasă în fața unui club, spital sau monitor, a strîns din pumni și, cu vina la purtător îngrămădită într-un mesaj, a ieșit în stradă. Deși confuză, generația a adunat în jurul ei și alte vîrste și prin alăturarea asta neașteptată a tot prins încredere. S-a organizat încetișor și-a început să identifice, să ceară și să aștepte.

Nu mi se pare puțin ce-a făcut pînă acum. A scos la suprafață tot felul de nereguli pe care le-a scotocit într-un sistem public pe alocuri mizer – a găsit demnitari care nu muncesc, a confruntat lipsele de reacții ale autorităților, a acuzat echipajele de intervenție care nu-și fac treaba și și-au dat seama de ce spitalele românești o îmbolnăvesc sau, cînd e bolnavă deja, o și omoară.
E drept, e-o generație care încă își trăiește vina. Știe că dacă n-ar fi fost așa delăsătoare, s-ar fi putut salva, poate, mai curînd. Asta o roade și o face uneori să ceară prea mult, fără să rezolve ce-a găsit deja. Vede acum că toată lumea o întreabă „cu ce a schimbat Colectiv societatea românească?” și vede că toate răspunsurile se opresc asupra unor fraze pline de politicieni, anchete, spitale sau corupție, care nu spun nimic. Ei bine, acum, după un an, ar vrea să se oprească pentru un minut și să îți spună: „Știu că exist; port doliu, vină și, cel mai important – îmi port ochii deschiși”.