Criza mea de 4 ani

Poate că i-ai auzit vreodată vor­bind, sorbindu-și cuvintele din gură, cu o plăcere nemaivazută de a-și as­cul­ta vor­ba, acei oameni, bolnavi de boala ne­­vorbitului, cum le spune bunică-mea. Poate i-ai auzit cum spun că ori­ce ar fi, dacă ar putea da timpul îna­poi ar merge pe aceeași cale. Că nu ar fi în stare să facă altceva, că cerebrul nu ar putea funcționa în alți parame­trii decît în cei din prezent. Că meseria pe care o fac e de fapt o vocație, că ai nevoie ca cineva mai cu dare de mî­nă să-ți fi pus deoparte un dram de talent pe care mai apoi să-l șlefuiești tu și alții și alții, fiecare cu rolul lui bi­ne definit – de mentor, coleg de breas­lă, subaltern, superior, șef de de­partament.

Sînt cei care spun că presa e o lu­me atît de interesantă, cunoști oa­meni, afli povești dar mai ales des­chizi uși, ale căror țîțîni ar rămîne ruginite si în­țepenite pentru un muritor de rînd. A­ici e problema. Ușa.

Cînd am plecat din Iași acum pa­tru ani îmi mergea motorul pe turbo cum spunea un prieten. E drept că am fost mereu în coada listei la talent, poa­te că nici nu l-am avut vreodată și nu am avut ce șlefui. Am muncit pe brînci, am luat picioare în gură, bo­canci în plex, m-am tîrît, m-am ridicat. Așa e via­ța, mă încuraja un amic de ca­meră, e grea și prezintă multe asperități. Încet încet m-am obișnuit.

După patru ani de facultate și nopți la Opinia mi-am luat bocceaua și m-am dus la București. Acolo se dă ora exactă, se învață meserie, acolo sînt greii, mi-am zis.

E trist să spun că nici după patru ani nu i-am găsit. Nici ceasul, nici gre­ii, dinozaurii ăia de care tot vorbesc mulți. A trecut vremea lor și apuse sînt visurile de proaspăt licențiat care credea prostește că s-a pregătit pentru lumea presei. Am plecat din Iași crud. Netrecut prin tăișul a ceea ce înseamnă cu adevărat presa. După pa­tru ani am rămas un inadaptat. Mi-e scris în piele lucrul ăsta. Nu reușesc și pace să mă tăvălesc în noroi, eu și alte zeci ca mine.

Mă zbat, pufnesc și trosnesc ca o locomotivă cu aburi, mă enervez, ro­șesc și explodez, înjur, scuip printre dinți, nu accept și o iau de la capăt. Din ’90 încoace nu cred că presa să fi trecut printr-o criză de identitate, de oameni de calitate, de jurnaliști a­de­vă­rați, dar mai ales de oameni de bu­nă credință, așa cum trece acum. Se sim­te la fiecare vorbă pe care o spu­ne un prezentator de talk show, în fi­e­care editorial scuipat pe o bucată de hîr­tie, la fiecare live pe care îl face un reporter care e învațat de editor cum, cînd și cui trebuie să i-o tragă în di­rect. Pervertirea a atins cote inimagi­na­bile. Asta nu mai e presă, e tir spor­tiv cu pistol mitralieră.

Acum două zile am primit pe mail-ul redacției un mesaj de la o tî­nă­ră care absolvește facultatea de Jur­nalism vara aceasta și, citez, „i-ar fi fă­cut o mare plăcere și onoare să fie co­legă cu noi. Visul meu e să fac pre­să” zice ea din fața calculatorului de fa­cultate. Am citit mail-ul, după care l-am sters.

Îmi pare rău acum că nu i-am dat un reply scurt. „Ai grijă ce-ți dorești. Mai bine nu. Semnat. Un prieten.”

Și, apropo de cei de care a­min­team mai sus, mulți dintre ei nu știu ce în­seam­nă jurnalismul pentru că l-au fă­cut la textile pielărie. Ei vor, fără nici un efort, să deschidă ușa și atîta tot. E și normal să nu vrea să-și schimbe vi­a­ța atît timp cît stau pe un scaun în pla­tou și invitatul în emisiune îi plătește casa pentru că i-a încălzit locul și nu i-ai pus zăbală. Dar pentru asta el are ne­voie de ceva ce eu și alții ca mine nu au și nu or să aibă niciodată. Are ne­voie să nu fie jurnalist.

Andrei CIURCANU