Corespondență de la Cannes – Un festival al compromisurilor

Există un obicei al criticii interna­ți­­o­nale de a se alinta pe la mijloc de fes­­ti­val că a fost un an slab, parcă mai slab ca celălalt, parcă mai slab ca nicioda­tă, par­că „n-ai ce vedea”. Ș3i acest alint pu­țin autocompătimitor sfîrșește mai totdea­u­na cu pariuri aprige despre cine ar me­rita Palme d’Or, cine premiu pentru re­­gi­e, cine pentru scenariu sau in­ter­pre­ta­­re. Anul acesta, liniște. Nici un film nu a avut darul de a crea partizanate pu­ter­­ni­ce și nici unul nu s-a ridicat la î­năl­­ți­mea unui „4 luni, 3 săptămâni și 2 zi­le”, „Entre les Murs”, „Gommora” sau „White Ribbon”. Cele câteva filme ca­­re au sărit binișor de linia de plutire au la fel de mulți fani ca și detractori și foar­­te lesne li se pot găsi hibe. Palme d’Or-ul i-a revenit în cele din urmă unui film ca­re nu se afla pe listele de favoriți ale cri­ti­cilor, însă ar fi fost, previzibil, pe gus­­tul lui Tim Burton, președintele ju­riu­lui.

„Uncle Boonmee Who Can Recall His Past Lives”, în regia thailandezului Apichatpong Weerasethakul, în­ce­­pe suprarealist, cu o cină în familie, pe te­­ra­sa unei case de la țară, cină la care a­par fantoma soției lui Boonmee și fiul a­­ces­tuia, metamorfozat într-o maimuță cu ochi roșii. Familiaritatea discuției – Boonmee își întreabă nevasta ce a mai fă­cut în acești 19 ani și cum e cu Ra­iul, la care ea răspunde că e supraestimat – și umorul scenei te pregătesc pentru un film cum n-a mai văzut de mult Cannes-ul. Însă și umorul și suprarealismul se ri­sipesc curând și din „Unchiul Boon­mee” nu rămîne decît o umbră a ceea ce ar fi putut fi un foarte bun film despre noi și viața de dincolo. De aceea, ra­ți­u­nile juriului vor fi probabil îndelung dis­cutate.

Marele premiu i-a revenit dramei „Des Hommes et des Dieux”, în regia lui Xavier Beauvois, una dintre pe­li­cu­lele pentru care se prevestea un trofeu, la cît de încîntată a fost presa franceză, în special. Filmul se conturează în ju­rul unui caz real, și anume răpirea și a­sa­si­narea a șapte călugări francezi, în tim­pul războiului civil din Algeria, în 1996. Neașteptată – la modul neplăcut – a fost și distincția înmînată lui Mathieu Amal­ric, pentru regia filmului „Tournée” (ale cărui protagoniste sînt stripteusele tru­pei New Burlesque). În Ciad a ajuns premiul special al juriului, acordat lui Mahamat-Saleh Haroun, pentru „Un Homme qui crie”, iar cel pentru scenariu a mers în Coreea de Sud, pentru „Poetry”, de Lee Chang-dong. La inter­pretare, lucrurile au evoluat previzibil: Juliette Binoche a luat pentru „Copie Conforme” (regia Abbas Kia­ro­­stami), iar Javier Bardem și Elio Germano pentru „Biutiful”, respectiv „La nostra vita” (care atinge parțial și subiectul imigranților români). Des­ti­na­­tarul unui Palme d’Or pentru scurtmetraj a fost – surprinzător – un regizor în vîrstă (de obicei, la această catego­rie defilează tinerii debutanți), Serge Avedikian, cu „Chienne d’Histoire”.

Un singur premiu pentru români la această ediție – „Căutare”, de Ionuț Pițu­rescu, a fost recompensat în secțiunea paralelă Quinzaine des Réalisateurs – deși cele două pelicule din Un Certain Regard, „Marți, după Crăciun”, al lui Radu Muntean, și „Aurora” lui Cristi Puiu, au fost suficient de entuziast pri­mite încît să anticipeze măcar un trofeu. Pentru cinefilii care stau cu ochii pe Cannes, cele două sînt cele dintîi pe lista de recomandări. Primul, o dramă in­timistă, dulce-amăruie, despre des­tră­marea unui cuplu, al doilea – un film cu accente noir despre mecanismele cri­mei și banalitatea ei, care pune la în­cer­carea răbdarea, atenția și in­te­li­gen­ța spectatorului.

Florentina CIUVERCĂ