Cînd a căzut Dumnezeu din ceruri

Se împlinește un an de cînd viitura i-a luat copilul. Nici nu plînge, nici nu strigă. Așa sînt tații, tăcuți în fața du­re­rii, mai ales după ce le moare un co­pil de șapte ani. Dar Andrei nu e nici mort, nici viu. După ce viitura l-a prins la pescuit împreună cu fratele lui mai mare, nu i-au mai găsit corpul. Petru a scăpat ca prin minune și a rămas izo­lat pe un fel de insulă formată din aluviuni în mijlocul Suceviței. Celălalt s-a dus odată cu apele.

L-au căutat o lună întreagă împreună cu pompierii și cu tot satul, însă în zadar. În Brodina e de atunci doliu, iar mama se mai uită la poze cu ochi goi, precum o lehuză. Pesemne așa a vrut Dumnezeu, ori o putere neștiută de nimeni. „Măcar să-l fi găsit, așa l-au mîncat peștii și broaștele. Nu am avut ce înmormînta, nu avem unde merge să plîngem la un mormînt”. Atunci, în primele zile de primăvară, apele au fost tulburi și i-au pedepsit, luîndu-le un copil din cei trei. Pe cel mai mic. Pentru el, tatăl, Dumnezeu arată într-un anumit fel și nu știe dacă să creadă cu iubire ori să se teamă. Are cumva o cru­ce de smoală la gît și o barbă violet. Iar glasul său nu are cum să fie au­zit decît prin furtună, vuiet ori foc.

Carnetul de note cu mulți de FB a înlocuit biblia în casa lor, iar pe patul cu arcuri rupte nu mai are cine sări. Andrei era bălai, cu ochi albaștri și pasionat de undițe. Și le confecționa singur din bețe, apoi vîna rîme. Acolo la el în munte nu prea a avut alți prieteni în afară de frații lui. Casele sînt la distanțe de kilometri, iar existența omenilor este asigurată de capre, oi și pește. Alte animale nu pot crește prin­tre creste, iar pe pășuni, în luna apri­lie, cresc doar talpa cocoșului și toporași sălbatici. Nici urmă de cartofi, po­rumb ori alte culturi. De aceea, Andrei a plecat să pescuiască, să le facă o surpriză părinților. Ploaia se mai oprise, iar în ape tulburi păstrăvul se simte mai bine și iese mai la suprafață. Din munte însă lucrurile au avut o altă rînduială.

Petru a fost salvat abia a doua zi, la ora 8.00 dimineața. A stat de la șap­te seara în frig, ploaie și spaimă. Sal­va­marii nu puteau ajunge la el din cau­za nivelului ridicat al apei și al valu­rilor agitate. Abia spre dimineață s-au gîndit să cheme un elicopter de la Bu­curești. Au coborît pe frînghie și l-au dus direct la spital. Pînă atunci, el, ta­tăl, credea că își mai pierde un copil, iar Dumnezeu căzuse din ceruri. Întrebat la scurt timp de reporteri despre Andrei, acesta a răspuns: „Nu mai am putere să vă răspund și vouă, era doar atît, băiatul meu”.

Băiatul lui și nu vreun copil exem­plar, prea liniștit care nu făcea proble­me sau foarte bun la școală. Dar re­por­terii n-au înțeles asta și l-au marti­ri­zat. L-au înviat în mii de variante și au băgat cuvinte în gura tatălui plin doar de sfîșierea că nu-l va putea îngropa. La Brodina au scormonit pompierii și jandarmii cu barca și căngile metru cu metru pe cursul apei pînă și-au dat sea­ma că nu-l vor mai găsi, deoarece a fost dus prea departe. Au spus „stop” căutărilor cu un gust amar iar pentru ei nici un înecat nu va fi ca Andrei. Anul trecut au murit zece oameni, în­să doar de el își amintesc ca și cum ar fi fost ieri.

Au pus suflet și nu le-a fost ușor să o facă, mai ales că: „dacă mai ve­nea o dată viitura îl pierdeam și pe al doi­lea. Pentru cîteva ore am crezut că l-am și pierdut. Nu mai striga, nu se mai a­gita, s-a ghemuit în mijlocul insuliței și și-a pus capul pe genunchi. Am sim­țit că și-a dat seama că sîntem neputincioși și că are să moară”.

Paula SCÎNTEIANU