Vise la 20 de lei

Radu știe, pentru că a văzut la televizor. A aflat că, mai nou, filmul nu mai e film. Că nu e așa cum e acasă, să te așezi în fața ecranului, oricît de mare ar fi el și să te uiți la poveste. Acum, dacă te duci la oraș și vrei să privești un film, te conectează la un aparat și te trimit chiar acolo, în mijlocul filmului. Așa poți să vezi cum din spatele tău Rambo îi împușcă pe răufăcători și îți zboară gloanțele pe lîngă urechi. Iar dacă cineva taie un copac, aparatul te face să crezi că se prăbușește namila de lemn peste tine!

Acum la oraș nu se mai zice nimeni „mă duc la film”, spui simplu: „mă duc în film”. A doua zi, le-a povestit colegilor în drum spre școală, dar ei n-au crezut și chiar au rîs de el. Cînd se întorceau spre casă era deja înfocat și îndîrjit să le arate că el, Radu, o să se ducă în film odată. Știa de unde ia trenul, că doar a fost cu bunica de mai multe ori la vîndut castraveți, dar cu banii nu stătea prea bine. Toată averea agonisită din colindă și din urătură s-a transformat, la chioșcul din centrul satului, în gume de mestecat, petarde și, uneori, țigări.

Timp de trei zile, Radu a cărat multe căldări cu apă, a măturat toată curtea mătușii Maria și a aranjat toate vreascurile în șopron. Pentru asta a primit cîteva hîrtii roșcate, de zece lei. Noaptea a ascuns banii sub pernă și n-a închis un ochi, de frică și de emoție. Abia a doua zi, cînd s-a văzut în fața cinematografului a răsuflat ușurat. A primit o pereche de ochelari și a intrat în sala întunecoasă. S-a așezat pe scaun, lîngă o fetiță cu rochie roșie și cîrlionți. Minunea a început. Treizeci de minute mai tîrziu, lîngă fetița cîrlionțată, ghemuit pe scaunul de catifea albastră, cu mîinile obosite scăpate în poală, Radu sforăia dulce, cu ochelarii prea mari pe nas.

Anastasia CONDRUC