Vasile, săracu’

Miroase a alcool și a bătrînețe. Mîi­nile îi sînt vineții de la vîntul as­pru care îi șuieră prin ogeac. Îi șu­ie­ră a frig și-l doare capul de la atîta dor. La muncă nu-l primește ni­meni. Parcă se tem de el. Dar nu știe de ce pentru că nici el nu știe unde îi e cruzimea.Toți îi zic ca haina îi e prea zdrențuită. Nici un petic de bu­năvoință nu primește de nicăieri. Și așa, ca de nicăieri, se simte și el. La sapă îi plăcea. Să simtă pămîntul la picioarele lui. Dar nu așa își poate gă­si un rost. Să fie om în toată firea. Dar nu-i dă nimeni o șansă. Bate din ușă în ușă cu degetele care îi sînt deja tocite de la necaz.

Degeaba. Că oamenii sînt plini de prejudecăți. Ca roiul de viespi. Te înțeapă așa fără vină. Ca-ntr-un cuib stau adunați și își umflă burțile. Și alții se simt ca o mireasă căreia i se fură banii din sîn. Exact ca Vasile. Care se leagănă a deznădejde stînd într-o sală care răsună a gol. Cos­tu­me­le oamenilor cu privirea dreaptă din jurul lui îl intimidează. Își scoa­te haina și împrăștie un miros de colonie de pe tarabă. Dar nu pentru mult timp pentru că numai cîteva vorbe țepene îl fac să-și tragă fîșul înapoi pe el și să se îndrepte spre u­șă. Și așa tot în vîntul aspru de a­fa­­ră a ajuns. Dar de data asta nu-i mai sufla prin ogeac. Ci printre gîn­du­ri­le care îl apăsau greu pe inimă.

***

Dar Vasile, un om cu atîta spe­ranță, nu știe că trăim vremuri în ca­re ura a devenit cel mai sincer sen­timent. Nu știe că ura instigă, ura re­zolvă și ne îngroapă iubirea. Și ura asta ne pune bariere și ceață pe ochi. Și așa oamenii ăștia ca Vasile își pierd speranța în gunoi. Dar el încă își fa­ce dreptate cu vorba bună și cu foi­ța de țigară.

Iuliana LEONTI