Universul paralel, sub preș

Cînd am văzut „Another Earth” m-am speriat. Cîteva zile m-am tot gîndit ce-o să se întîmple dacă mă­car 10% din scenariul filmului ăsta ar putea fi adevărat și existența unei alte planete ar putea fi alăturată e­xis­tenței mele. Nu să se intersecteze. Doar să afle una de existența celei­lal­te și să-și ducă lin traiul, în universurile lor paralele. E firesc, la un moment dat, dintr-un impuls mînat de curiozitate, cineva tot ar încerca să se apropie – dar să nu ne pripim.

Tot amalgamul ăsta tehnologic din care, cu bună seamă, mulți dintre noi nu înțelegem nimic, ni se pare o invenție a unei persoane foarte crea­tive. Un univers imaginar, greu de atins, în care cifre, formule, teore­me și, în cele din urmă, concluzii se în­vîrt într-un soi de gaură neagră – pen­tru că, nu-i așa, la noi nu mai a­jun­ge nimic. Cînd cineva ne spu­ne, așadar, într-o bună zi, despre cine știe ce invenție care s-a apropiat de realitate, ne speriem, facem pași îna­poi și intrăm într-o fază de negare. Spunem c-o să căutăm să aflăm mai multe, dar niciodată nu mai apu­căm, că doar n-o să ne afecteze pe noi, imediat. Uneori ne mai uităm prin colecții de fotografii sau ne mai spune cineva că-n nu știu care par­te de lume ceva rupt cu totul dintr-un film SF e astăzi posibil și-aproa­pe ne vine să ne facem cruce și să spu­nem, așa cum spun toate bunicile – „ei, cîte s-or mai inventat și-n ziua de azi!”. Și atît.

Atît, pentru că în ciuda tuturor invențiilor posibile, nu te lasă su­fle­tul să le-accepți cu totul în lumea ta reală, în care-o trăiești și prin care te învîrți, cît de cît natural. Știi că, la un moment dat, o să te duci a­ca­să cu trenul, o să faci patru ore pe drum, o să stai lîngă o bunică pentru care drumul ăsta a fost o vizită programată la medic în oraș acum patru luni de pe telefonul unui ve­cin și-atunci o să te roadă un soi de vină din rădăcini. O să știi că ori­cum n-ai tu nicio vină și n-o să poți opri lumea asta care trece pe lîngă tine cu-o viteză incredibilă, pe care din CFR n-ai s-o poți accepta nicio­da­tă. Așa c-o să înghiți în sec și-o să taci.