Un timp al nimănui

Dintotdeauna mi-a fost frică de în­tuneric. Cel mai teamă îmi era de ora somnului, de limita aceea te­ri­fi­an­tă dintre vis și realitate la care mă aflam de fiecare dată cînd încercam să apăs butonul cafeniu al între­rupă­torului. Atunci trebuia să dau voie ne­grului să murdărească rozul pere­ți­lor și tot atunci mi se strecura în su­flet un fel de vierme care în loc să caute să-și facă drum prin seva con­știin­ței, cînta balade pe note false la un pi­an deja defect. Tot în ore se măsu­rau și momentele în care, în încercarea mea de a mă ascunde în sine, mă lă­sam purtată de mrejele născocirilor și eram smulsă din ele cu brutalitate și aruncată în obișnuitul joc al fricilor.

Curînd, mă cățărasem pe un vul­can al trăirilor, care nu-mi mai dă­dea șansa la nicio eliberare. Întune­ri­cul propriilor pleoape ascundeau monștri de oțel care voiau să-mi în­șfa­ce gîndul rămas și să-l țină captiv în vreun loc obscur al minții. M-am gîn­dit apoi că soluția e plimbarea și am început să merg la pas mai des. Întîi m-am plimbat agale prin pro­pri­a mea rațiune, m-am întrebat ce-ar fi fost dacă n-ar fi existat regretele. Cînd am vrut să schimb priveliștea, mi-am îndreptat pașii grăbiți spre ini­mă și am cerut imperativ să aflu ce e teama. După ce mi-am epuizat vi­zitele, m-am îndreptat spre con­știin­ță și m-am ghemuit obosită pe o ban­că.

Acolo am aflat că atunci cînd te oprești din a întreba afli răspunsuri. Tot atunci am aflat că diferența dintre noapte și zi o face timpul, că de asta ți-a fost frică pînă acum și că raiul e, de fapt, atunci cînd înțelegi că timp n-ai să deții niciodată, dar asta nu te mai terifiază.