Un sms pierdut

Și te apuci să scrii. Îți plimbi degetele deasupra tastaturii și aștepți să-ți găsești cuvintele potrivite. Apar cîteva semne, dar le ștergi imediat pînă cînd documentul devine alb la loc. Dar nu te enervezi, pentru că știi că nimeni nu își va da seama cît ai stat să gîndești acea frază și de cîte ori ai apăsat pe tasta „delete”. Important este rezultatul. Îți arăți gîndurile așa cum vrei tu, le dai ce formă dorești și le scrii în cîte cuvinte poți, pentru că nu se consumă cerneală.

La început au fost misivele și telegramele. Semnele pe hîrtie au făcut ceea ce omul nu a fost, de multe ori, în stare să facă prin viu grai. Ba pentru că era laș, ba pentru că el credea că e mai romantic sau doar era foarte leneș să se deplaseze el însuși. Dintotdeauna a crezut că este mai bine să își transcrie anumite sentimente. Numai cîte războaie au fost declanșate așa. Nu se ducea nici un general – oricît de decorat o fi fost el – să-i spună dușmanului în față „băi, știți ceva? Noi nu vă suportăm deloc și vrem să ne batem”.

Cînd ești în fața faptului împlinit, nu mai ai aceeași sinceritate, te eschivezi și te ascunzi în spatele unor clișee precum „hai că vorbim mai tîrziu”. Știi că acel mai tîrziu nu va veni și ai să îi trimiți un mesaj sec. Dar, odată ce ai scăpat perla, nu mai ai cum să dai înapoi. Nu mai ai nici o radieră și nici un „delete” miraculos. Încercăm să ambalăm totul cît mai frumos, pînă ne place. Dintr-o încăpățînare teribilă, vom ajunge să vorbim numai prin mesaje, chiar dacă sîntem la doi pași unul de celălalt. Asta pentru că, ne gîndim noi, sîntem mai curajoși. Stai un pic, deja se întîmplă asta.

George GURESCU