Un cuplu de sezon

În fiecare noapte cînd ploua, mer­geam supărați, fiecare sub umbrela lui, încercînd pe cît posibil să nu le a­tin­gem, ca nu cumva să ni se prindă cu­lo­rile una de cealaltă. Aveam o vorbă, nu ar putea să se amestece roșul cu albastrul fără să nu iasă mov. M-am uitat pie­ziș la el mai bine de un an de zile pînă a început să-mi fie cu adevărat drag.

Ne despărțeam de fiecare dată în gară, ca un cuplu care nu se putea de­ci­de care să le fie ultima imagine cu cel care rămînea acolo. Oscilam între i­m­a­ginea pe care o puteau cuprinde ochii în­tredeschiși înainte ca trenul să se miș­te încet, ca dintr-o dezmorțire și a ține între pleoape cu ochii în­chiși fiecare a­mintire comună. Mă des­părțeam de el cu palma li­pită de geam, lăsînd urme pe care să le vadă de departe și poate pe care să le găsesc și cînd aveam să mă în­torc. Îi zi­ceam mereu înainte să plec că e într-adevăr frumos și că sigur îmi va fi dor de el. Acel tip de dor care fa­ce pînă cînd și nă­rile să freamăte de bu­cu­rie, chiar da­că e vorba de mirosul ploii prins între fi­rele de păr. Da, iar m-a prins ploa­ia și e doar vina lui, pentru că a pro­mis că va avea grijă de mi­ne. Ne-am și certat de cîteva ori jurînd că îl pă­răsesc și nu vreau să îl mai văd? Ei, iar am cedat.

Îmi e prea drag să mă plimb pe fiecare linie din palma lui și mereu să ajung în altă parte. N-aș renunța ni­ciodată la asta pentru că știu că întotdeauna se va opri să mă întrebe dacă nu mă dor pi­cioarele și să mă așeze cu­minte pe unul din genunchi. Știu că cel mai mult îmi va lipsi la vară, cînd nu voi mai putea să îi văd brațele dez­go­lite de lume și că nu voi putea să-i mai las bucăți de pași. Pînă la toamnă, cînd iar ne vom deschide împreună um­bre­lele.