Umbra umărului nostru

Nu știi dacă există sau dacă sînt doar reprezentanții unui mit pe care îl auzi de fiecare dată cînd se precizează despre re­la­ți­ile mo­derne și ultra-moderne dintre oameni. Eu știu doar că era o vre­me cînd încercam să găsesc în ju­rul meu exemple de dependențe ca­re te sfîrșesc. Ca acelea cînd ești simplu fumător care ajunge să fumeze la colțuri unde să nu fie văzut sau ca atunci cînd ești alcoolic și se mai întîmplă să dormi și cu sticla sub pernă sau în brațe. Nu poți să cataloghezi și să spui că sînt genul de oameni slabi sau naivi, ci doar in­fluențabili și care țin prea mult cont de păreri. Care spun „da” și „nu” pentru că știu că există ci­ne­va care ar spune la fel ca ei și care i-ar aprecia pentru modul de a lăsa capul în pămînt. In­di­fe­rent dacă ei își doresc asta sau nu.

E un fel de a trăi într-o umbră care nici măcar nu îți aparține și de care la un moment dat ajungi să te temi, pentru că nu îi mai știi in­ten­țiile. Tu pe ale tale le știi. Știi că dacă ai băut prea mult într-o noapte poți ajunge acasă și poți dormi pe covor uitînd de tine, însă nu știi cum vei dormi dacă nu asta e și dorința celui care îți este umbră.

Mie îmi era frică de trenuri, de șuierat și de scîrțîitul frînelor care uneori seamănă cu o frînă care anunță că ceva s-a întîmplat sau că nu a putut fi evitat. Mi-a trecut frica de cînd am învățat singură drumul spre gară. Unde nu-mi mai pasă dacă trenul meu mă așteaptă sau a plecat deja. Știu că mereu vine altul.