Umbra care nu apune

Cînd m-am născut, societatea era măcinată de frica lor. Erau umbrele, frun­zele, pereții, dușmanii, prietenii iar, uneori, familia. Mi se pare ciudat, uitîndu-mă în urmă acum, și sînt con­vins că nu voi reuși niciodată să în­țe­leg o astfel de teroare dacă nu am tră­it-o.

Pentru că eram prea mic cînd s-a terminat Epoca de Aur și nici nu mi-a povestit nimeni despre puterea pe care ei o aveau. Și am aflat cine sînt în modul cel mai bizar, din în­ju­rături. Se strecuraseră în limbajul nos­­­tru, al copiilor din spatele blocului. Dincolo de fraier, macaronar, bu­­lan­giu, prost, idiot sau cretin, printre be­ton, cool sau marfă, și-a făcut loc și „securist”. Erai confuz cînd te striga cineva așa, nu știai dacă te înjură de mamă sau de tată și ajungeam cel mai des să ne fugărim cît ne lăsau plă­mî­nii.

Abia recent mi-am dat seama că mulți dintre ei făceau parte din doctri­nă fără să-i împartă idealurile. Un soi de profitori sadici care, după Re­vo­luție, s-au transformat în cei mai mari dezertori pe care i-a cunoscut această țară. Doar cei pursînge au lu­at secretul cu ei în mormînt sau și l-au aninat de piept ca o medalie mor­­bidă de onoare, fiind dispuși să răs­pundă pentru ceea ce au făcut. Res­tul au mințit, s-au fofilat și, după ce au ob­ți­nut imunitate politică, au în­ceput să-și ceară scuze. Nu ei sînt responsa­bili pen­tru sutele de oameni pe care i-au tră­dat și nici pentru zecile de mii de morți. Nu puteau să se opună. Cei care o făceau înfundau închisorile.

Ar fi fost însă mai bine să moară cu demnitate acolo decît să țină cu dinții de putere. În lagărele morții au ajuns cei cu dragoste de neam și pa­trie. Dezertorii erau afară, cu biciul în mî­nă. Iar astăzi încercăm să aruncăm du­­pă ei cu o lege veștejită a lustra­ți­ei, cînd ar trebui să milităm pentru a­pro­­­­barea­ pedeapsei cu moartea. Pen­tru că istoria ne-a învățăt: cei mai mari de­zertori sînt cei care nu pleacă din co­ra­bie cînd își schimbă pavilionul.

Cătălin HOPULELE