Umbră barbară

A simțit că acea sămînță din­lă­un­trul său a crescut. Brusc a că­pă­tat o putere pe care doar și-o putea i­ma­gina, o putere la care visa. În fi­e­care noapte se ruga și nu pentru că era creștin, ci pentru că era la­com. Nu credea în ceresc sau Du­hul Sfînt, încerca să mintă, să se pre­facă în cine nu este cu a­de­vă­rat. A vrut să elibereze acel monstru din sine care dormea pînă acum după niș­te porți mari de fier într-o ce­ta­te din piatră. Dorea să simtă un spi­rit barbar, să devină un bărbat puternic deoarece mereu a simțit pe propria piele ce în­seamnă să fii subjugat de alții. El a așteptat de ani de zile să fie ridicat în func­ție, să devină acel cineva care va pro­ce­da la fel ca șeful său cu sub­alternii. Iar acum cînd a primit pu­țin din ce­le cerșite monstrul a stricat zi­dul sur și și-a dat frîu liber stri­­gă­tu­lui.

Nimeni nu îl mai recunoștea, din prieten s-a transformat în cel mai mare dușman. Nu mai vedea di­ferența între bine și rău pentru că le vedea din propria per­spec­ti­vă. Ceea ce nu îi convenea era răul absolut, iar dacă un „prieten” pri­mea mai mult decît el îl strivea dintr-o privire. Nu ocupa o func­ți­e înaltă și știa cînd trebuie să a­ple­ce capul în fața altora, dar cu „su­pu­șii” săi se comporta mai urît de­cît procedau cu el. O făcea doar dintr-un moft, voia să-și hră­neas­că monstrul care deja nu va mai re­veni după gratii. Acesta a gustat din libertate și după ce s-a înfruptat din ea părea tot mai înfometat, ce­rea tot mai mult și mai mult.

Limitele s-au șters, nu mai e­xis­ta acel bărbat care le zîmbea tu­tu­ror și le îndeplinea orice do­rin­ță. Acum el a căpătat puțină pute­re și a decis să profite de ea la ma­xim. Dintr-un șoricuț a devenit un șoarec și nu are de gînd să uite de asta pentru că puterea deja l-a distrus.