Ultimul rol

Cînd eram la grădiniță, educatoarea mi-a pus un ba­tic pe cap, un șorț roz în talie și m-a transformat, la ultima serbare, în bunica Scu­fi­ței Roșii. Nu mai am ni­cio poză de a­tunci, dar au urmat și alte roluri pe care mă străduiam le joc cît mai bi­ne. În clasa întîi am fost Crăiasa Ză­pezii, în a doua eram o mătușă de-a lui Ni­că și dădeam colacii în cuptor, iar în clasa a IV-a am interpretat-o pe Mamița, cu replica „Cine mă pu­pă… uite! ciucalată”. Adică eram, pre­cum toți colegii de școa­lă, un soi de marionetă dirijată de în­vă­ță­toa­re, pe care părinții o aplaudau și pen­tru simplu fapt că era în fața lor. Prin gimnaziu ne-am reprofilat pe sce­ne­te mai emoționante, pînă am a­juns la „Inimioare, ini­mioa­re”, o po­vestioară naivă, numai bună de zis la gră­di­ni­ță. Nu eu am ales-o, dar m­-am trezit în rolul mamei, ca­re trebuia să rupă în două timpul sce­ne­tei o turtă dul­ce în formă de ini­mă.

De recuzită trebuiau să facă rost tot actorii de o­ca­zie, așa că după cî­teva ture pe la cofetăriile din oraș, ma­ma a deschis Google-ul și a în­vă­țat să facă și turtă dulce. Așa că de 8 martie, în ziua marelui eveniment, am ajuns la școală cu o inimă mai mare decît palma, acoperită de un strat de bomboane colorate, întocmai cum spunea în scenariu. Ne-am ocupat toți locurile, am mai făcut cî­teva exerciții de dicție și am în­ce­put re­pe­tiția generală, cu tot cu costu­me și recuzită. Mi-am in­trat atît de bine în rol, încît atunci cînd am auzit po­ves­titorul a zis „mama lui o rupse în două”, pe fundal s-a a­u­zit un „poc”, urmat de vocea spe­ria­tă a profei, care se îndrepta grăbită spre mine, sperînd să vadă turta dul­ce întreagă. Nu am mai primit niciun rol de atunci, nici nu m-am mai înscris la castingurile pe care le cîștigau elevii cu note bune, pen­tru că am căzut cu toții de a­cord, deși nu am vorbit niciodată des­pre asta, că unii dintre noi chiar nu sîn­tem făcuți pentru Oscar.