Televizorul cu tub, casa ciocănitoarei Woody

Copilăria mea a învățat foarte tîrziu ce înseamnă un televizor. Ea a descoperit primele imagini animate la o cutie cu tub, care nu avea niciun soi de telecomandă și care nu prindea decît TVR1. Era zi de sărbătoare, cel pu­țin așa credeam eu, cînd antena, niște fier sudat într-un mod pe care nu l-am înțeles niciodată, care era la fel de înaltă ca și casa, prindea și Moldova 1, un canal din Republica Moldova. Atunci copilul din mine era mulțumit că avea la ce să se uite.

În fiecare zi deschideam televizorul pînă mă pre­gă­team să merg la grădiniță, dar nu îmi amintesc mai nimic din acele dimineți. În schimb îmi amintesc ace­le zile de duminică, pline de rîsete. Ciocănitoarea Woo­dy era cea care mă făcea să îmi fac singură patul și să mă in­stalez în fotoliul de lîngă sobă pe brațele tatălui meu. Îmi plăcea pentru că el era la fel de amuzat ca mine cînd privea trăsnăile păsării pe care am des­co­pe­rit-o în întregime peste vreo doi ani. Atunci cînd televizorul a fost schimbat, iar copi­lă­ria mea a fost alimentată cu mai multe personaje din de­se­ne animate, chiar dacă prindeam tot un singur ca­nal TV.

În unele seri timpurii de iarnă toată familia mergea în vecini să povestească, mamele să împle­teas­că și să vadă „Povestea de seară” de pe Moldova 1. De multe ori somnul îmi chinuia voința, iar după generic adormeam, însă gîndul îmi rămînea la marionetele vor­bitoare care mă învățau să colorez, care îmi po­ves­teau cum a fost ziua lor și care spre sfîrșit ne arătau un de­sen animat.

„Nu zaietz, nu pagadi” este singurul care îmi amin­tește de nopțile cînd eram purtată pe brațe acasă. Nici Mic­key Mouse nu a lipsit din personajele care mi-au luminat cu zîmbete copilăria. Însă el și mulți alții mi-au invadat mult mai tîrziu viața. Prea tîrziu ca să-i mai iau în seamă.