Tărîmul necredinței

Sînt pierdută-n timp și spatiu. De cînd am început facultatea, zecile de ore pe care le consideram în plus de-a lungul verii au dispărut, lăsînd în locul lor o nebuloasă. Într-un vîrtej continuu și neașteptat, de-abia îmi mai aduc aminte în ce amfiteatre am ore sau dacă am mîncat cu o zi înainte. La Billa n-am mai fost de-o lună și de-abia am aflat că s-au ales candidații pentru turul II. Singurul pe care îl știu ca pe „Tatăl Nostru” e programul de apă caldă din cămin, pe care l-aș spune și prin somn.

Mult prea tîrziu mi-am dat seama că e trecut de jumătatea lui noiembrie și că a început postul. Am realizat asta după fustele lungi și băsmăluțele negre pe care le-am zărit prin cămin în drumul meu spre bucătărie, duminica dimineața. Greu am observat și privirile îndurătoare și nodurile în gît ale unora cînd îmi încălzeam musacaua nepăsătoare.

Zeci de cuvinte-cheie îmi trec prin minte pornind de la ideea de post, dar mă îndepărtez progresiv de ea. Drum acasă, Sf. Nicolae, iarnă, bulgări de zăpadă în cap, Crăciun, frig, luminițe, zăpadă în papuci, vacanță, cadouri, rude, o masă enormă, Revelion, mahmureală, facultate, alți bulgări în cap. Gîndurile mele trecut bariera superficialului, ducîndu-l la superlativ. Mă adun și mi-e rușine.

Dacă ne-ar pune cineva să facem o listă cu ce vrem de la Moș Crăciun, Zîna Măseluță sau orice alt personaj inexistent și obez am înșira un întreg catastif. Dacă ne-ar întreba în schimb cînd am fost ultima oară la biserică am pleca capul în pămînt. Dacă ne-ar întreba și cînd am dat ceva fară să cerem nimic în schimb, la fel. De Dumnezeu pomenim doar în sesiune, Fecioara e numai în horoscop, iar sfinții i-am împachetat într-o cutiuță, pe care am închis-o într-un sertar prăfuit. Am uitat să ne mai împreunăm mîinile, să ne rugăm și nu să cerem. Am uitat de mult să mai credem.

Gianina PETRUCĂ