Spovedania uitucului

La biserica „Duminica Mare” mă rugam cînd eram mic și mă duceam la grădiniță. Nu voiam să mă muște cîinii de acolo. În școala generală, vroiam ca Sfîntul Ilie să facă astfel încît să nu fiu ascultat de Șmadici la teorema lui Pitagora și mulțimile reale. La părintele de la „Sfinții Constantin și Elena” mă duceam chiar înainte de examenul de bacalaureat, spunîndu-i că am nevoie de ajutor. Îmi pocneam oasele degetelor și îi făceam cruce, aștepînd binecuvîntarea și acel dram de noroc de care aveam nevoie sau cel puțin așa credeam eu.

De fiecare dată mi s-au îndeplinit dorințele (pe care le consideram mari, la acea vreme) și încercam să-i răsplătesc eforturile printr-un „mulțumesc” spus în gînd, de îndată ce ajungeam acasă sau aflam nota de la examen.

În drum spre facultate nu am nici o biserică care să mă facă să-mi scot mîna dreaptă din buzunar. Nu am mai spus demult „Doamne, ajută!” și nici nu mai știu dacă a început sau nu postul. În locul acelor vorbe primite de la preot îmi spun „sper să pot copia”, iar de la ajutorul pe care îl ceream, acum am ajuns să spun „Dumnezeu cu mila”, gîndindu-mă că poate s-o îndura de mine. Înainte, mă gîndeam la Sfîntul Gheorghe, ca la protectorul meu, mai ales că m-am născut chiar cînd el este sărbătorit și-i port și numele. A rămas doar în icoana veche de 21 de ani de la mine din cameră, iar acum mi se spune Jorj.

Zilele trecute, în timp ce mergeam cu autobuzul, doi tineri și-au făcut cruce în fața unei biserici. M-am uitat la ei, nu erau copii, ci din contra, cam de aceeași vîrstă cu mine. Am vrut să mă închin, la rîndu-mi, dar parcă am trecut prea repede, iar în mîna dreaptă țineam telefonul.

George GURESCU