Sîntem cei mai egali

Au curs multe rînduri despre noi, Generația ’89. Și, probabil, sîntem cea mai ciudată dintre toate pe care le-a nu­mit istoria recentă a poporului ro­mân. De cînd am dat prima oară ochii cu lumina, ni s-a promis totul: liberta­te, egalitate, speranțe, lapte și banane. Toa­te lucrurile care le lipsiseră pă­rin­ților noștri. Iar de la bunici am auzit de răz­boaie, foamete și sînge vărsat de­gea­ba. Deja aveam un strop de conservatori în noi.

Dar pe lîngă promisiuni, mulți a­veau și speranțe mari de la noi. Din pe­rioa­da interbelică, nimeni nu mai avea po­sibilitățile noastre. Granițele erau des­­chise, democrația era șchioapă, dar pro­mitea, și părinții noștri erau oameni cu min­tea îndreptată după modelul Oc­ci­dentului. Ce putea să meargă rău? Noi trebuia să fim piatra de temelie pentru vi­itorul poporului român. Nu o gene­ra­ție de sacrificiu ci una de izbîndă.

După 20 de ani, unii dintre noi încă mai cred în legende din astea. Din o­chii bătrînilor care aud că sîntem de aceeași vîrstă cu democrația încă mai stră­­bate speranța, acoperită de un zîm­bet cald. Și mulți dintre noi nu ne-am cul­­cat pe lauri. Am citit, am învățat din greșelile celor de dinaintea noastră și a­cum așteptăm. Trebuie să vină momentul în care să ne remarcăm, acel mo­ment în care să se usuce rețeaua de ițe ca­re înconjoară societatea, să putem să ie­șim la suprafață cu o pancardă în mî­nă și să spunem răspicat: „Da, noi sîn­tem. Pe noi ne așteptați!”. Dar momentan stăm și așteptăm. Va veni acel mo­ment, va veni sigur.

După încă 40 de ani, am mai rămas pu­țini. Sîntem o mînă de oameni, răs­fi­rați în toate colțurile Europei, pentru că dintre cei rămași, majoritatea a ales să plece. După patru decenii, ne-am dat a­proape de o nouă generație. Am ajuns să le șoptim în ureche nu despre liber­ta­te, egalitate sau speranțe, ci despre ne­­putință. Am trăit o viață lipsită de răz­boaie, foamete sau opresiune; vorba u­nui marinar celebru, am trăit bine. Poa­te o fi nevoie de circumstanțe speciale pentru ca oamenii mari să se poată afirma. N-avem de unde să știm și nici nu vom afla pentru că în curînd vom muri. Degeaba.

Cătălin HOPULELE