Sînt jucător, nu conducător

În prima rundă pe care o începi în­tr-un joc de strategie simți că o ma­re putere ți-a fost încredințată, o na­țiune virtuală bazîndu-se pe spiri­tul tău de lider pentru a o conduce în­tr-o eră a hîrtiei, ierbii sau metalului. Astfel îți începi campania de ga­mer strategic.

Prima zi. Observi că țara ta es­­­te formată doar dintr-o cetate și o mi­­că provincie de țărani, a căror o­cu­pa­ție se învîrte în jurul unei mori, a unei mine și a unei cabane pen­tru tă­ie­torii de co­paci. Primul gînd duce spre creș­terea eco­no­miei, implicit prin cele trei de mai sus, că nu ai cum să te dai mare pe lîngă vecini da­că duci lipsă de bancnote în buzunar și resurse în traistă.

Ziua a doua. După ce ai spionat un pic națiunile vecine te gîndești că, dacă una din ele îți pune gînd rău, nu ai cum să te aperi și astfel îți cre­ezi un laborator de clonare care să pro­ducă ostași pentru a-ți ști moșia-ța­ră în siguranță.

Ziua a treia. Deși ai putere, res­ponsabilitatea de a-ți menține ță­ra­nul fericit te obligă să-ți stă­vi­lești pofta de puțină acțiune, de-a mai tăia din mo­notonie. Răbdarea însă îți dispa­re mai repede decît chip­sul din gu­ră cînd în­cer­carea u­nei tratative de ne­goț îți este res­­pin­să pe motiv că ai boa­bele de ma­­zăre prea mici.

Ziua a patra. Războiul a în­ce­put și cu prima ocazie pe care ai prin­s-o, îți comanzi din postul om­nipotent din fa­ța ecranului trupele la luptă. Du­pă cî­te­va con­fli­­cte începi să re­greți faptul că nu ai stat, în­ghițit și ai încercat să faci co­merț cu o țară ca­re nu are un craniu ca simbol al dra­pe­lu­­lui și lupi ca anima­le de compa­nie.

Trei ore mai tîrziu. Ne­nu­mă­ra­tele decizii și ac­țiuni importante îți sînt în­tre­rupte cînd șeful din ca­să îți ordonă să mai iei o pa­uză și să vii la ma­să. Nici o pro­blemă, dai doar save, închizi calcu­latorul și poți să dai re­sume mai tîr­ziu, că e doar un joc.

Paul ANDRICI