Si muzele mor

Ma simt un Christ strivit in palme/ Scalpat si pus intre icoane/ La expozitie in vid…

… si mi-a murit gindul inainte sa se nasca. Rod din radiera creionului pina ce nu mai am cu ce sterge, pina imi ramine versul sec si plin de urzici. Pentru unii asa vine sfirsitul lumii, cu moartea muzei. De batrinete sau de anemie. Ambele sfirsituri dor pina in orbita, apoi se aduna in madulare, unde provoaca un reumatism care nu trece nici cu Fastum Gel.

Nici frunza, nici iubita, nici vreun animal sacru nu mai reuseste sa resurciteze muza care se amuza de teapa artistica pe care a dat-o. Apoi se aduna mai multe prin ploaie ori prin fulgi, danseaza goale si rid debil de oameni. Ii privesc de sus si-si aleg prada la intimplare, luind in ghearele lor cite un suflet nou.

La fel ca sirenele, le promit multe si le ofera credit artistic, doar cu buletinul. Asa le trebuie, zic eu de ciuda! Oamenii sint prosti, ei nu stiu ca poezia le este injectata ca un antidot pentru singuratate in teasta, ei nu stiu ca nu e zamislirea lor, ci un gind de departe care ajunge sa traiasca in noi. Sa prinda radacini care mai apoi se usuca precum un vrej de fasole. Saracii oameni, firavii si nestiutorii cred mai toti ca au aterizat cind erau mici in ceaunul cu poezie ca Obelix in ceaunul cu potiune magica. Pacat ca nu ni se citeste poezia prin ochi si trebuie sa o asternem pe hirtie, sa ii dam forma cea mai precara si mai lipsita de inteles. Pacat ca muzele imbatrinesc si mor.

… Iubesc un Dumnezeu cu singe in vene/ Cu barba violet/ Si cruci de smoala in loc de sprincene.

Paula SCINTEIANU