Seif într-un ștergar

Mătușa Aspaza aproape că-mi era bunică. Ea avea 83 de ani, eu patru. Venea mereu să ne viziteze acasă, îmbrăcată, fie vară sau iarnă, cu o fustă groasă de lînă acoperită cu un șorț cusut din cîrpe, cum purtau mai toate femeile de la țară. Avea o bluză gă­urită de molii, dar mirosind puternic a naftalină, iar deasupra o vestă îm­pletită de ea, cu nasturi de os, to­ciți de atîtea atingeri ale degetelor as­pre.

Îmi aduc și acum aminte chipul încrețit de timp și zîmbetul ce se termina de fiecare dată cu o grimasă ca­re ascundea durerile nenumăratelor boli strînse de bătrînețe. Ieșise la pen­sie de la CAP, așa că bani nu prea a­vea, dar vindea ouă de la cele cîteva găini, porumbul care îi prisosea sau alte produse ale cîmpului.

Nu risipea nici un chior. Îi strîn­gea mereu în batiste pe care le în­de­sa cu grijă în sacul cu făină de po­rumb și doar cînd traversa satul ca să vadă zîmbetul ștrengar acoperit de bucle blonde de copil, se îndura a mai desface năframa cu economii. A­tunci își umplea buzunarele cu eu­genii pe care apoi le prindeau de­ge­te­le subțiri ale copilului bucalat, mur­dar pe o­brajii rumeni de ciocolată, pen­tru că biscuitele nu-l mînca ni­cio­dată. I se lumina chipul cînd mă ve­dea rî­zînd, iar eu eram singura gaură din nă­fra­ma cu bani. Restul erau puși de­o­par­te pentru timpul pe care mă­tu­șa îl des­cria printre suspine. Strînsese des­­tui bani, dar nu se îndura să-i chel­tuie. „O ști cine rămîne în urma mea ce are de cumparat cu ei”, spunea bă­trî­na Aspaza. Și i-a lăsat în sac, în ma­gazia de lîngă casă. O țigară aruncată de-un vecin a aprins însă a­co­pe­ri­șul de stuf, iar agoniseala de-o viață de pe fundul sacului de făină, le­gat strîns cu o năframă, a ars. A­cum îi pă­rea rău. Cîte zîmbete nu ar fi putut cum­păra cu ea.

Andrei MIHAI