Securiștii 2.0

Printre cei mai enervanți pe In­ter­net sînt curioșii misterioși. Ăia care nu di­vulgă absolut nici o informație des­pre ei, care la pozele de profil au ceva du­bios – vreo poză în culori psihe­de­li­ce sau vreo pictură obscură a unui artist și mai necunoscut – și atît, iar la „info” nu au scris decît o adresă de mail pe care oricum n-o folosesc.

Dar sînt al naibii de curioși și ur­mă­resc tot ce faci, ce postezi, pe unde și cu cine umbli, ce cărți citești, ce fil­me vezi și ce jocuri joci. Nu co­men­tea­ză niciodată, că nu trebuie să știi că-s a­co­lo și că-ți studiază îndeaproape miș­că­rile. Doar „notează” și bagă la cap. În schimb, dacă ai ocazia să intri, fără să-ți dai seama, într-o discuție în care sînt im­plicați și ei, uneori îți dau parcă de în­țeles că „știu de tine”, parcă a­ver­ti­zîndu-te să „ai grijă”.

Mai amuzant e cînd te întîlnești cu du­bioșii sau obsedatele astea în „off­line”, într-un bar de exemplu, și se uită la tine cu un amestec de curiozitate cu su­perioritate și aroganță. Un fel de „nici nu-ți închipui cîte știu despre tine”. Și ori încep să-ți dea sfaturi pe care nu le-ai cerut, ori te critică pentru ceva ce-ai fă­cut acum cinci luni, ori exprimă pro­fun­da admirație pentru gusturile tale într-ale muzicii și pozelor amuzante cu pi­sici.

Toate astea fără ca tu să știi cine-i o­mul care-ți vorbește și de unde te cu­noaș­te. Acești descendenți ai lui Le­be­dev din „Idiotul” lui Dostoievski au în­locuit telenovelele cu Internetul și se­ria­lele de comedie sau dramă cu viețile „prietenilor” de pe Facebook. Nici nu vreau să mă gîndesc, dacă n-ar fi căzut re­gimul comunist, ce securiști buni ar fi fost.

Ioan STOLERU