Scrisoare fără nume

Ție,

Tu mie să-mi spui dacă miroși ce­va ciudat în tot aerul ăsta de toam­nă tîrzie. Îți jur că mi se întîmplă me­reu cînd scrijelesc geamurile ma­și­ni­lor de pe stradă, aburite de frigul de no­iembrie. Să vezi, aseară mi-a căzut un soi de văl peste ochi atunci cînd am încercat să ajung acasă. Da, acasă e locul în care chiar dacă ți-ai șters picioarele de preșul de la intrare, în semn că nu mai treci niciodată pe acolo, însă inima și mintea tot acolo ți-au rămas. Aseară am trecut din nou prin fața geamului de la care obișnuiam să adulmec tot mirosul diminții și toată forfota orașului pe care mereu am urît-o. Toată viața și energia pe care încercam să o fur. Ei bine, aseară ceva nu m-a lăsat să mai intru. Au pus sens unic dintr-un capăt în celălalt, îți vine să crezi? Ceva de genul, intri dar nu mai ieși. Iar mie să nu care cumva să încerci să îmi impui dacă să intru sau să ies. Fac cum vreau, iar de la casa mea nu are nimeni cum să mă fugărească.

Mai știi? Pe strada asta mereu mă rătăceam atunci cînd ieșeam seara să alergăm. Mă împiedicam de fiecare piatră nenorocită și cu genunchii juliți și cu nasul roșu de frig, ajungeam acasă plîngînd, unde îmi era cel mai drag. Auzi, să pună semn de interzis. Poate de aici mi se trag și toate visele ciudate din ultimile seri. Am visat că am rămas fără dinți, cu locuri lipsă și cu un zîmbet atît de știrb, încît am început să urlu. Știi ge­nul ăla de vise, ca atunci cînd îți moare cineva, cînd toate gîndurile ți se strîng mănunchi în minte și nu te lasă să respiri. Iar mie mi-a murit bu­curia de a ajunge acasă. Auzi, să pună semn de interzis fericirii mele.

P.S. Mîine am să comit cea mai mare infracțiune pe care ai văzut-o.

Semnat,
ghici cine?